Simplu, Oana

  Acum jumătate de oră am ajuns acasă de la un chef de aniversare a unei persoane tare dragi mie, şi pe drum mi-am amintit că pe 14 februarie e ziua blogului.   Aşadar, cu o întârziere (scuzabilă, date fiind circumstanţele stresante ale săptămânii ce tocmai a trecut) de trei zile, îi urez viaţă lungă- lui, blogului- şi cititorilor lui, vizite lungi şi dese (cheia marilor succese) pe-aici.    Tort n-avem, dar tocmai am mâncat un tiramisu excelent şi se compensează:)

  Nu v-aţi întrebat niciodată: are cineva dreptul să îşi bată joc de timpul vostru? Să vă calce în picioare minutele, orele sau zilele în care v-aţi fi putut ocupa mintea sau sufletul cu altceva sau cu altcineva?   Are vreo funcţionară nesimţită dreptul să vă calce în picioare un sfert, o jumătate de oră, când voi staţi la coadă ca să plătiţi ceva, iar ea stă şi se uită la pantofii de pe un site, de pe calculatorul de la serviciu, nepăsându-i ca voi o vedeţi?   N-am da orice ca să mai avem acel sfert de oră cu o persoană, două, trei, pe care le iubim atât de mult, dar care au dispărut de lângă noi? Şi de care ne zgândăreşte un dor de-am fi în stare să alergăm de-a lungul şi de-a latul Pământului doar ca să îl avem din nou, pentru un minut lângă noi.      Astăzi, şi nu doar astăzi, ci şi acum vreo două zile, s-a întâmplat ca dintr-o pricină fără vreo importanţă prea mare, să fiu nevoită să pierd câteva ore, aşa, degeaba, doar pentru că unor persoane...

  Am găsit-o ieri, în grădina unui bloc vecin, unde ghioceii au îmbobocit.