O๑n๑'s Blog

Partea bună a ninsorii abundente

2012-01-26T18:59:00.002+02:00

Mă amuză teribil când se iveşte o chestie mai împieliţată decât cea care ţinea primele pagini şi instantaneu, toată lumea uită şi începe să dezbată această nouă apariţie, de parcă cea anterioară nici nu ar fi existat vreodată.

În altă ordine de idei, pare că toată lumea a uitat de ultramediatizatele proteste din Piaţa Universităţii, şi nu numai. Mă întreb, megafonul lui Căncescu de pe clădirea Consiliului Judeţean n-o fi îngheţat încă?

PS. Domnule Oprescu, vă sugerez că, de vor fi protestatari în seara asta în Piaţa Universităţii, să-i dotaţi cu câte o lopată pentru deszăpezit în mână, că tot se laudă cu dragostea lor nemărginită de ţară şi cu ce vor ei să schimbe. Să facă măcar ceva util şi notabil în acelaşi timp.

PS 2. Dacă la voi nu ninge şi nu e frig, înseamnă că citiţi aceste rânduri de pe o plajă din Brazilia. Vă asigur de invidia mea profundă;).

Duminica, toată lumea-i un zgomot

2012-01-22T13:36:00.001+02:00

La mine în casă, în afară de persoana mea şi de motan, toată lumea e răcită. Aud doar tuse măgărească, năsucuri ce curg mai ceva ca apa la robinet, şi strănuturi îmbibate cu microbi răufăcători.

Din această pricină, de vreo trei zile prefer să mă închid în camera mea, şi s-o privesc ca pe un mediu septic, deşi cu siguranţă nu e. Mă tratez preventiv cu ceai de busuioc şi soc, cu felii de lămâie tavalite prin zahăr brun, şi cu bomboane umplute cu extract de salvie. Nu de alta, dar sunt extrem de prietenoasă cu virusurile gripale, dovadă stând ultima mea raceală, de pe la sfârşitul lui noiembrie, când am doborât orice record negativ de tuşit încontinuu. În sezonul acesta nici nu m-am mai ostenit să mă vaccinez, rupând astfel o tradiţie de câţiva ani buni, pentru simplul motiv că în toamna anului 2010 m-am vaccinat antigripal, şi cu toate astea, m-au trântit patru răceli, câte una în fiecare lună a iernii, plus una bonus drept mărţişor, în martie.

Eh, prin acest preambul voiam să ajung la faptul că de vreo trei zile, la noi în casă activităţile sunt extrem de restrânse, nimeni nu face zgomot, ai mei în mare parte pentru că zac în pat, înconjuraţi de medicamente de tot soiul, iar eu pentru că învăţ şi încerc şi să îi las să se odihnească. Când eşti bolnav, parcă n-ai chef să auzi nimic, ştiu prea bine cum e.

Marţi am primul examen din s(tr)esiunea asta, dar sunt optimistă, pentru că e penultima din facultate, şi nu o singură persoană mi-a spus că îmi va fi dor de perioada asta. Tocmai din acest motiv, majoritatea timpului din săptămâna ce tocmai se sfârşeşte a fost consacrată unui scop academic precis.

În urmă cu vreo două ore, când stăteam cocoţată în vârful patului, între perne şi pături pufoase, înconjurată de cărţi, foi şi alte asemenea, aud hârjâituri de lopată. Astea sunt un refren destul de cunoscut în ultima perioadă, căci gospodarii dintr-un cartier par să nu se sfârşească jamais. Asadar, mă ridic din pat ca să vad ce minte luminată s-a apucat să decoperteze gheaţa pe-afară. Văd un puber cu o lopată pe care de-abia o mânuia, o copiliţă care culegea bucăţi de gheaţă cu mâna, aruncându-le în mijlocul drumului (apropos, strada mea vede un plug sau o sărăriţă o dată pe deceniu...), plus un individ ce părea de vreo douăzeci de ani, care, înarmat cu un ciocan, spărgea gheaţa din parcare.

Inutil să mai spun că raţionamentele unora mă lasă fără cuvinte, şi mai ales când prestează astfel de activităţi taman duminica, în ziua în care orice om normal nu vrea decât să se odihnească.

Nu trece jumătate de oră de la episodul relatat, când îmi aud vecinii de sus alergându-mi în cap, şi pe vecina de jos cântând Jingle Bells şi Saniuţa fuge! din toţi rărunchii.

Nu-mi stă în fire, şi mai e şi o vorbă neaoş românească care spune că răzbunarea-i arma prostului, dar tare mi-aş dori câteodată să pot face ceva care să îi deranjeze şi pe ei măcar pe jumătate cât mă deranjează ei într-o zi obişnuită (dacă nu ştiaţi încă, la mine în casă e un veşnic şi nu mai puţin monstruos concert, mai ales de când vecinii s-au dotat şi cu un copil, care, pare-se le moşteneşte nesimţirea).

Iarna din Braşov

2012-01-18T15:42:00.001+02:00

Deşi săptămâna viitoare începe s(tr)esiunea, iar la ora asta ar trebui să stau cu nasul în cărţi, studiind contractele de leasing, de franciză şi titlurile de credit, prefer să beau un ceai fierbinte, cu aromă de coajă de portocale, şi să vă arăt cum e iarna zilele astea, în oraşul nostru drag.

Bunlocul îmi oferă zilnic o privelişte de milioane.

Nici poieniţa de pe Tâmpa nu e urâtă. Ba dimpotrivă.

Tâmpa, per ansamblu, e de poveste.

De ce nu mă pot împrieteni cu iarna

2012-01-09T19:38:00.000+02:00

În fiecare dimineaţă de iarnă, când dau draperiile de la ferestră la o parte, îmi spun ,,Ce frumoasă ar fi iarna daca ai sta să o priveşti doar ca pe un tablou!".

Da, recunosc, iarna are farmec de Craciun... şi cam atât. Chiar azi-dimineaţă, la cafea, vorbeam despre Brazilia, şi despre cât de frumos ar fi să faci Crăciunul în costum de baie, pe Copacabana, sorbind dintr-un cocktail rece, şi cu borurile unei pălării largi, din paie, atingându-ţi alene umerii.

Îmi place să văd iarna, să o admir, să o fotografiez, căci deh, sunt suflet sensibil, însă când trebuie să dau piept cu ea, lucrurile se schimbă.

Astăzi, eram ferm hotărâtă să nu ies din casă, dar nu ştiu de ce, poate că m-am gândit să încep şi eu şcoala, azi, ca tot studentul, am ieşit. Am ieşit, deşi stiam că pe jos e patinoar urban. În jurul blocului meu, niciunul dintre capetele luminate care stau la spart seminţe şi bârfit vecinii, nici chiar şeful de scară ori preşedintele de asociaţie, care îmi face onoarea (halal onoare...) de a-mi fi vecin, nu se sinchisise să arunce nişte sare, darămite să cureţe zăpada.

Ajunsă în centrul oraşului, observ că situaţia nu este mai roz. În Parcul Titulescu aleile sunt pseudo-deszapezite, căci pe alocuri sunt limbi de gheaţă pe care rişti să îţi rupi picioarele, în jurul Consiliului Judeţean e dezastru (nici pentru corn şi lapte nu are bani, d-apoi pentru sare...), pe 15 Noiembrie sunt câţiva agenţi economici mai cu bun-simţ, care şi-au deszăpezit porţiunile de trotuar aferente, însă prin preajma semaforului de la Patria, lucrurile se schimbă. În rău, evident, căci restul din 15 Noiembrie este jalnic- în faţa Vânătorilor de Munte nici vorbă de deszăpezire (până în urmă cu vreo 4-5 ani obişnuiam să am o părere bună despre armată...) băncile de vis-a-vis Tribunal au gheaţa groasă de o palmă în faţa sediului, de-abia pe la ora 15.30 ieşise o tanti cu o lopată, încercând să o spargă. Nici nu mi-am răcit gura ca să îi spun că fără sare sau nisip tot ce reuşeşte să facă e febră musculară. Pe Nicolae Titulescu, singura porţiune curată de trotuar era în faţa Inspectoratului Judeţean de Poliţie, restul trotuarului, aferent caselor era acoperit de gheaţă, iar acolo unde prin vreo minune fusese curăţată, se încropise o crustă groasă din apă îngheţată cursă din jgheaburile caselor. Nu înţeleg, indivizii aştia ale căror scocuri se scurg pe domeniul public chiar nu ştiu că cineva, poate un bătrân, îşi poate rupe picioarele sau chiar muri dacă alunecă pe o astfel de limbă de gheaţă? Nu ştiu că pot plăti daune serioase, sau li se pare ca în România nu se pot acorda daune în justiţie pentru o astfel de păţanie? Apropos de asta, recent am citit că procesul în care un cetăţean (al lumii, căci nu îmi amintesc naţionalitatea sa) cerea obligarea la despăgubiri a unui lanţ de restaurante, pentru că a alunecat pe podeaua udă a unuia dintre acestea, rupându-şi piciorul, s-a încheiat, prin acordarea de către instanţă, a unor daune serioase- undeva în jurul unui milion de dolari, dacă nu mă înşel. Ei bine, cu puţină răbdare şi cu un avocat bun, astea s-ar putea obţine şi la noi, în cazul în care cineva ar păţi o minunăţie din asta.

Revenind la problema gheţii din Braşov, în faţa Spitalului Astra am admirat o minunaţie de lucru- peste gheaţa de pe trotuarul din faţă, un cap-pătrat s-a apucat să arunce pietriş, nicidecum nisip, poate-poate pân' la primăvară s-o topi gheaţa.

Până la mine acasă, nici nu mă mai obosesc să dau detalii- aceleaşi trotuare mizerabil de alunecoase, culmea, şi cu maşini parcate pe ele.

Acum doi ani am scris despre cum ar putea zăpada să aducă bani la bugetul local. CUM? Prin amenzi aplicate nesimţiţilor care nu îşi curaţă trotuarele. Merge omul cu maşina, merge cu autobuzul, merge cu bicicleta, dar, la un moment dat trebuie să o ia pe jos. Şi-atunci ce face? Merge în patru labe prin oraş, sau încalţă bocanci din aceia de căţărat pe munte, care au un soi de ţepi care se înfig în zăpadă pentru aderenţă? Întreb şi eu, poate are cineva vreo sclipire şi îmi elucidează dilemele astea iernatice.

PS. La Mulţi Ani, şi vouă, căci nu ne-am mai citit de anul trecut!

DGFP a mâncat prea multe sarmale

2011-12-29T11:11:00.004+02:00

Azi-dimineaţă, în cutia poştală, găsesc două plicuri de la Direcţia Fiscală Braşov, în care găsesc două înştiinţări de plată pentru prelungirea abonamentelor de parcare. Da, aţi citit bine, două înştiinţări de plată, pe acelaşi nume, pentru acelaşi loc de parcare, pentru aceeaşi maşină.

Trecând peste faptul că mi se pare ciudat sa mi se comunice că până la 31.01.2012 trebuie să achit abonamentul, căci în anii trecuţi trebuia plătit de-abia prin martie, mi se pare aberant să trimiţi două înştiinţări identice. Cel care face astfel de greşeli ar trebui pus să plătească cel de-al doilea plic trimis aiurea din propriul buzunar. Sunt convinsă că nu sunt singura care a primit două astfel de înştiinţări identice.

Ca să argumentez, mai bogat decat am făcut-o mai sus, prin octombrie, primesc tot prin poştă un plic, tot de la DGFP Braşov, cu o somaţie de plată pentru impozitul pe imobile. Ştiam că impozitele sunt plătite, şi pe clădire, şi pe maşină, şi pe persoană fizică şi pe firmă, şi, prin urmare era nefondată somaţia. Evident că a doua zi m-am prezentat zâmbitoare la Direcţia Fiscală din Dorobanţilor, cu chitanţa în mână, unde le-am expus opiniile mele funcţionarilor. Şi, tot evident, am avut dreptate, căci mi-au spus că cel care a semnat-o şi trimis-o ori are probleme cu vederea, ori nu a avut ce altceva să muncească.

Partea supersimpatică, dacă îmi este permis atributul, a tevaturii cu înştiinţările, somaţiile şi tot acest set de instrumente de constrângere fiscală, este că în urmă cu vreo 5-6 ani, am primit la sediul firmei o somaţie de plată, de nu-mai-ştiu-câţi lei, contravaloarea expedierii tuturor plicurilor cu somaţii şi înştiinţări, din astea, tot aiurea trimise de nişte capete pătrate cu titlu de funcţionar.

Gigi şi-a deschis balamuc de Crăciun

2011-12-27T21:47:00.002+02:00

Cred că e imposibil să nu fi aflat până acum că, în Ajun de Crăciun, la poarta latifundiarului din Pipera, a.k.a. Jiji, s-au adunat ~~cirezi~~ sute de oameni. Bucuria lui Jiji- i s-a dat şansa să behăie în faţa camerelor de filmat, şi să iasă cu fişicurile de 50 si 100 de lei în mână, ca să le împartă ţanţoş, în stânga şi în dreapta, "colindătorilor".

La o emisiune de mare rang erau două invitate (nici nu m-am sinchisit să ştiu cine erau, probabil că doar nişte femei fără căpătâi, din moment ce nu erau ocupate cu cozonaci sau sarmale în ziua cu pricina), care spuneau că nu e vina lui Jiji că s-au adunat oamenii acolo, şi nici a oamenilor, ci a celor de la conducerea ţării, pentru că i-au adus pe români în starea de disperare care i-a făcut să se calce în picioare la porţile latinfundiarului. Pe scurt, nu mult i-a lipsit ca să spună că Băsescu e de vină pentru claia peste gramadă şi dovada de incultură şi prostie infinită postată la porţile lui Gigi.

Dacă Becali ar fi un om cu scaun la cap, la vederea masei dezlănţuite în faţa porţii mele, ar fi chemat frumos Poliţia, ca să o risipească. O primă concluzie pe care eu o desprind din toata tevatura e faptul că Nea Jiji nu munceşte banii aceia, din moment ce aruncă 80.000 de lei pe toţi nespălaţii care vin şi fac pe amărâţii la el la poartă, majoritatea celor pe care i-am văzut în imagini fiind oameni în putere, numai buni de pus la muncă. Cea de-a doua concluzie e că cei care se aseamănă se adună, cu Jiji în frunte.

De sărbători

2011-12-24T19:38:00.000+02:00

Pentru că e seara de Ajun, una din cele mai frumoase seri ale anului, şi pentru că şi voi îmi sunteţi dragi, vă mulţumesc că aţi trecut pe aici şi în anul acesta, şi vă doresc să aveţi parte de un Crăciun frumos, cu multă sănătate, căci fără ea nu putem îndeplini mai nimic, şi un An Nou excelent, în care să aveţi parte numai de zâmbet şi realizări!

PS. Nu uitaţi, moderaţia e cheia unor Sărbători liniştite, aşadar grijă mare la colesterolul din farfurie- prea multe sarmale, fripturi şi alte cele nu fac niciun bine:).

Mulţumiri-cadou, seria a doua

2011-12-19T22:57:00.001+02:00

Nu am fost niciodată prea apropiate. Mă iubea, o iubeam şi o respectam, îmi plăcea nespus prăjitura ei cu cremă de lămâie şi glazură de zahăr ars, dar care nu ţi se lipea niciodată de măsele. Îmi placea cum gătea, deşi toate mâncărurile ei erau dietetice, din pricina multor boli de care suferea.

Nu am auzit-o niciodată ridicând. Nu am auzit-o niciodată certându-se. Era prea blândă ca să fie în stare de aşa ceva. În schimb, am admirat-o mereu pentru lupta cu moara de vânt de lângă ea.

Poate ca au existat momente în care am constatat că era mai afectuoasă cu celălalt nepot al său decât cu mine. Deşi eram verişori buni, deci egali. Poate pentru că el a fost mai răsfăţat, a reuşit să îi cunoască şi laturile pe care eu nu le-am întrepătruns pană la paisprezece ani.

De când am pierdut-o- în ianuarie vor fi nouă ani- nu am mai intrat în casa ei. Am vrut să mi-o amintesc mereu acolo, înconjurată de lucrurile minuscule cu care se ocupa cu atâta îndeletnicire şi drag. Aş putea presupune că într-o viaţă anterioară fusese ceasornicar, sau restaurator, sau orice altceva ce solicita o răbdare, o vedere şi un talent deosebit.

Singurele lucruri materiale pe care le am de la ea sunt o brăţară de aur şi o carte de rugăciuni, pe care o am mereu alături, pe noptieră. Însă cel mai de preţ lucru, pe care nu îl pot evalua şi nici cuantifica, este legătura pe care prin ea, o am cu cel mai scump loc din lumea asta.

Pentru faptul că îi port sângele şi originea din acel loc pe care doar oamenii cu adevărat îndrăgostiţi de el îl pot înţelege, îi mulţumesc, şi îi doresc să îi fie bine acolo, printre îngeri.

Mulţumiri-cadou

2011-12-08T22:46:00.000+02:00

De câteva luni, mai precis de pe la începutul lunii septembrie, când ajunsesem într-un moment de tensiune maximă, din care n-am crezut să mai scap vreodată (ca să vă închipuiţi starea, imaginaţi-vă câteva chingi care să vă strângă, tare de tot, trupul, mintea şi sufletul), mă simt protejată de o minune. Minunea cu pricina mi-a ieşit în cale în ziua apogeului stării de tensiune, în care mi se parea că nu mai pot merge înainte, dar nu mai pot nici da înapoi, o zi pe care nu cred că o să o uit prea curând. A fost ceea ce poate unii numesc semn divin. A fost o mână care m-a ajutat să mă ridic, o chemare ca o îmbrăţişare, o privire care mi-a ramas şi astăzi întiparită în minte, a fost ceva, ceva minunat, care mă face să mă întorc în fiecare săptămână, în acelaşi loc unde am întâlnit-o pentru prima dată. Şi, de fiecare dată, îmi oferă acelaşi ajutor, îmi împlineşte visuri ce pot părea minuscule, sau absurde, sau cum mai vreţi voi, de-ar fi spuse cu voce tare.

Pentru aceste fapte, vreau să mulţumesc, să adresez un prim mulţumesc. Să mulţumesc mai mult decât mă lasă verbul ,,a mulţumi".

În urmă cu patru ani, în urma unei nepriceperi de-ale mele, în viaţa mea a apărut o fiinţă. O fiinţă atât de frumoasă, de dedicată muncii ei, care se împarte într-o mie de locuri, şi care mi-a devenit, pe parcursul anilor, atât de dragă încât am început să o consider, alături de alte persoane pe care le iubesc, ca fiind unul din îngerii mei păzitori.

Pentru tot ceea ce a făcut pentru binele meu, pentru toate lucrurile bune pe care le învăţ de fiecare dată când vorbesc cu ea, pentru toată energia pozitivă cu care mă încarc atunci când o văd, neobosită şi mereu dornică de mai mult, îi mulţumesc şi îi rămân veşnic îndatorată.

Poate pentru că e decembrie, poate pentru că îmi e tare drag să dăruiesc de Sărbători, orice lucru, oricât de mic, tuturor celor pe care îi iubesc, am simţit nevoia să dăruiesc nişte mulţumiri. Nişte mulţumiri pe care le port în suflet în fiecare zi, pe care le rostesc de fiecare dată când am ocazia, şi pe care nu cred că le voi putea epuiza vreodată. O să continuu lista cu mulţumiri de Crăciun şi în zilele următoare.

Nu aţi vrea să faceţi şi voi un astfel de exerciţiu? Cui din viaţa voastră aţi dori să îi multumiţi, drept cel mai scump, şi totuşi imaterial cadou de Sărbători?

(De)servicii marca Romtelecom

2011-11-29T10:20:00.003+02:00

UPDATE: În mod evident, documentele nu au putut fi trimise nici prin fax. Mâine o să am o întâlnire destul de aprinsă la sediul Romtelecom.

Cu indivizii aceştia am încheiat orice urmă de colaborare în urmă cu ceva ani, atât de mulţi deja încât le-am uitat şi numărul.

Însă zilele trecute, eu, suflet bonom, m-am oferit să ajut o persoană imobilizată la pat să îşi rezilieze contractul de telefonie fixă de la Romtelecom. Am fost la sediu, i-am expus problema netransportabilităţii titularului abonamentului, am luat o cerere de desfiinţare, mi s-a spus că o pot trimite şi online sau prin fax, împreună cu o copie după buletinul titularului contractului.

Simplu, nu? Aşa am zis şi eu, până astăzi dimineaţă, când am încercat să le trimit pe adresa de e-mail pe care mi-o dăduse funcţionara de la Romtelecom. Am încercat să le trimit de trei ori, de trei ori s-au întors.

Când o să am zece minute libere, o să încerc să le trimit prin fax, iar dacă nici aşa nu merge, mă duc şi le trântesc cererea şi copia după buletin între ochi.

Indivizii ăştia merită tot ce e mai rău. Pe lângă faptul că jecmănesc abonaţii precum tâlharii la drumul mare, îşi bat şi joc de timpul şi răbdarea lor. Nu înţeleg o chestie- dacă aţi ramas în epoca de piatră în ceea ce priveşte tehnologia şi online-ul, de ce mă mai aburiţi că rezilierea se poate face şi aşa?!

Ca şi cum nu ar fi îndeajuns, tot Romtelecomul este cel care îşi pune angajaţii să deranjeze oamenii în mod constant, la telefon, întrebându-i dacă nu vor să facă contract cu ei, dacă nu vor Internet, dacă nu vor servicii tv, şi altele. Primesc astfel de telefoane în mod constant de la ei, însă săptămâna trecută au întrecut limita. Într-o zi în care nu îmi vedeam capul de treburi, mă sună o individă, ca să îmi spună că este de la Romtelecom şi că ar vrea să facă un studiu de piaţă. Am întrebat-o amabil de ce nu îşi face studiul pe proprii abonaţi, şi am invitat-o, tot amabil, să mă lase să îmi văd de treabă. Peste zece minute, îmi sună iar telefonul. O altă individă, surpriză, tot de la Romtelecom, îmi spune că vrea să facă un studiu de piaţă. Îi răspund că în urmă cu zece minute fusesem deranjată de o altă colegă de-ale ei, dornică tot de studii de piaţă, şi am invitat-o de asemeni, să îşi facă studiile de piaţă pe abonaţii proprii.

Concluzie: cei de la Romtelecom sunt extrem de amabili când e vorba de gargariseli telefonice, care nu ajută omul în niciun fel, ci doar îl face să îşi piardă inutil timpul, însă omit să ajute la uşurarea unor chestiuni, cum e în cazul pe care vi l-am povestit mai sus, o reziliere a unui contract.

Siameze

2011-11-14T11:33:00.000+02:00

Gerbera mea dragă şi roz a făcut două flori siameze:). Defect genetic sau nu, acestea sunt parcă cele mai frumoase pe care le-a avut.

Forţarea toamnei

2011-11-07T13:04:00.001+02:00

De vreo săptamână, aproape toate frunzele colorate ale foioaselor de pe Tâmpa au căzut. Au mai rămas ceva culori doar prin pădurile din apropierea Răcădăului şi ale cartierului Noua. Pe majoritatea străzilor din Braşov au mai rămas doar galbenul plopilor, al mestecenilor şi al teilor, maroniul stejarilor şi, pe alocuri, roşul unor arţari ce amintesc de simbolul canadian.

Dacă e ceva ce îmi place la toamnă- pentru că ea, în genere, cu brumă, frig, guturai şi alte cele, nu prea-mi e pe plac- acel ceva sunt frunzele. Îmi place că, oricât ai căuta, nu găseşti două frunze la fel, şi cu toate astea îţi poţi scuza pierderea în contemplare invocând asta. Îmi place să mă plimb pe o alee inundată de frunze, îmi place foşnetul pe care îl scot sub greutatea încalţărilor, şi îmi place parfumul pe care îl împrăştie în jur.

Ţin minte că în urmă cu mulţi ani, când am vizitat pentru întâia dată Viena, am fost surprinsă sa văd că frunzele de toamnă nu sunt măturate de pe aleile parcurilor, ci dimpotrivă, sunt lăsate să formeze un strat gros-gros, prin care locuitorii şi turiştii se plimbă încântaţi, alene. În Braşov, singurul parc în care sunt lăsate frunzele pe jos, însă sunt împinse de pe alei înspre zona verde, este cel Sportiv, situat în preajma Patinoarului Olimpic. În Parcul Central, poate dintr-un exces de zel, frunzele de toamnă sunt aproape inexistente, atât pe alei, cât şi în zonele verzi. Ba mai mult, săptămâna trecută, în vreme ce traversam parcul am zărit un tablou cel puţin interesant, al cărui protagonişti erau nişte lucrători de la Spaţii Verzi- unul din ei căţărat într-un copac, curăţându-l de frunzele uscate, celălalt strângându-le, la baza trunchiului arborelui, într-un sac. Nu am ştiut atunci, nu ştiu nici acum dacă să mă bucure faptul că în Braşov se face curăţenie ca la carte, ori să mă supere forţarea naturii, şi imixtiunea pe care lucrătorii au avut-o în peisajul tomnatic al oraşului.

Scena cu urcatul în copac şi scuturatul frunzelor mi-a mai amintit de un alt episod, văzut iarna trecută, tot în Parcul Nicolae Titulescu, unde, tot nişte lucrători zeloşi de la Spaţii Verzi se învârteau pe lângă nişte brazi din apropierea aleii centrale, pe care îi scuturau de mama focului, încercând să îndepărteze stratul de zapadă care se aşternuse pe ei.

Un lucru e cert- chiar dacă poate, uneori, cei de la curaţenie urbană fac exces de zel, chiar dacă forţează mâna naturii dând naştere unor ipostaze hazlii şi în acelaşi timp destul de ciudate, pe oricine ai întreba, turist sau ba, Braşovul i se va părea un oraş curat. Poate că nu la fel de curat cum sunt alte oraşe mari ale lumii (pentru că există praf, iar ca orice om obsedat de curăţenie, despre praful stradal am conceput o întreagă teorie, despre care probabil vă voi povesti în alt editorial), dar cu mult mai curat decât orice alt oraş din România, şi în plus de asta, îngrijit în ceea ce priveşte decorarea spaţiului urban cu plante, arbuşti, flori şi mobilier.

Voi ce credeţi, e Braşovul un oraş curat? Dacă nu, ce consideraţi că ar trebui făcut?

De mâine e noiembrie

2011-10-31T23:17:00.001+02:00

Incet, incet, trece si toamna asta. Cu frunze colorate, care parca au rezistat mai mult ca niciodata in padure, in ciuda brumei si a inghetului de noapte. Chiar ieri ii spuneam cuiva ca, daca exista un lucru care sa imi placa cu adevarat la toamna, acela e faptul ca nicio frunza nu e la fel cu o alta. Eh, si ar mai fi crizantemele si brandusele, care imi sunt nespus de dragi.

De maine e noiembrie. Mai e doar o luna din toamna. Nu stiu de ce, dar mi se pare ca timpul a luat-o la galop anul asta. Parca ieri era 1 ianuarie, cu rezolutii de An Nou, cu piftie si sampanie. Urasc ca iar incepe agitatia de sarbatori. Sarbatorile ar trebui sa fie linistite, savurate si petrecute cu oameni dragi.

Singurul lucru care ma nemultumeste in ultima vreme e lipsa timpului- trebuie sa ma pun pe treaba cu lucrarea de licenta, trebuie sa merg si la cursuri, trebuie sa fac si ateliere creative, trebuie sa am timp sa ii ascult pe cei din jur. Imi pare tare rau pentru toate serile in care pic secerata in pat, si nu imi doresc altceva decat sa dorm bine. Imi pare insa bine pentru zilele fericite de weekend, in care imi permit sa privesc la culorile de toamna, sa pregatesc un desert bun sau sa ma plimb agale sub soarele asta molatec, care doar aminteste de cel de asta vara.

Scuzati lipsa diacriticelor, e deja tarziu, am baut un ceai si m-am molesit de tot, pernele ma asteapta pufoase, iar maine am treaba inca de dimineata.

Ah, si pentru ca imi sunteti dragi, si fiindca pe aici nu mai ajung atat de des precum mi-as dori, ma mai gasiti si aici. De fapt, nu ma gasiti pe mine, ci pe lucrurile care ies din mana mea. Cand o sa am ragaz, o sa va povestesc ce si cum, de vreti neaparat cateva detalii, aveti pe site categoria Editorial.
Sa aveti o saptamana frumoasa, in care sa nu va lipseasca Soarele si zambetul de pe chip!

Meteodependenţa, bat-o vina!

2011-10-13T15:47:00.001+03:00

M-am lămurit de multă vreme că locul ideal unde m-aş fi putut naşte nu e deloc aici, ci o ţară nu doar mai civilizată, ci şi cu o climă mult mai prietenoasă, de preferat cu un singur anotimp- vară.

Nici o săptămână nu a trecut de la marea schimbare meteorologică (pe nepusă masă şi total neinspirată), iar organismul meu a început să se deregleze total. Pe de-o parte îl înţeleg, e normal ca ,,săritura" de la 25 la 5 grade să nu îţi aducă nimic bun, pe de altă parte mă enervează cumplit lipsa de energie pe care o resimt din pricina zilelor ăstora gri şi mohorâte, în care nici nu îmi vine să mă uit pe fereastră dimineaţa, când mă trezesc.

Cu temperatura mă mai descurc, port deja circa 4 straturi de haine pe mine (încă nu am apucat să mă vaccinez antigripal, iar ipohondria din mine de-abia aşteaptă să îşi facă apariţia), însă cu umezeala asta nenorocită nu am cum să lupt. Oasele parcă îmi scârţâie şi mă dor, asta după ce trei-patru luni cât a fost cald şi secetă nici nu am simţit că am oase şi muşchi în corp, aş fi putut să zbor, nu alta! Acum, de când au reînceput cursurile, şi şed iar pe scaune inconfortabile, spatele mă doare de parcă aş căra saci, asta tot după ce, o vară întreagă nici nu mi-am simţit coloana.

În cazul meu meteodependenţa e accentuată de zilele în care stau în oraş. De îndată ce ies dintre betoanele astea, şi mă mut la aer curat, nu mă mai simt atât de rău. Îmi spusese cineva dintr-o staţiune balneară, că tot betonul dintr-un oraş e încărcat de energii negative, care se răsfrâng asupra organismului uman, iar acum, vremea asta capricioasă nu face altceva decât să pună paie pe foc.

Din câte am citit, singurele leacuri pentru meteodependenţi (a nu se înţelege că aceştia suferă de vreo boală, Doamne fereşte!) sunt consumul de fructe şi legume în stare proaspătă, masajul cu uleiuri aromatice, plimbările în natură, şi gândirea optimistă. Nu de alta, dar până la vară mai e atââât de mult...!

Să nu uităm că e toamnă

2011-10-09T22:53:00.000+03:00

Joi şi vineri am zburdat sub soare, îmbrăcată în pantaloni scurţi, şi încălţată încă în sandale, parcă având un simţământ că voi fi nevoită să le uit în străfundul dulapului până peste vreo cinci luni. Instinctul nu m-a înşelat, căci peste noapte am trecut de la sandale la cizme, şi n-a fost deloc complicat: puţine grade în aer, miros de iarnă adevărată, ploaie mocănească amestecată cu fulgi de zăpadă mari, şi multă, multă umezeală.

De două zile nu am ieşit din casă. Mă simt şi-aşa rău privind doar vremea de afară. Nu vreau încă să o simt. Am fugit de ea pentru că mi-a permis weekend-ul, şi m-am refugiat în citit, zăbovit în faţa unei farfurii cu pandişpan cu struguri de Recaş, alintat motanul şi vorbit domol cu oameni scumpi.

Mâine e luni, iar ziua de luni nu îmi permite să mai fug. Cu cizme sau fără, mâine începe o nouă săptămână, şi tare poftă mi-e să îi demonstrez vremii ăsteia mofturoase că eu sunt mai puternică decât ea.

Dragilor, acum, că tot suntem aproape de miezul lui octombrie, vă amintesc că, deşi priveliştea de afară tinde să mă contrazică, afară e toamnă. Spre deosebire de alţii, nu vă arăt fotografii cu zăpadă, nu vreau să o văd de acum, paleta de culori a toamnei e cu mult captivantă decât albul iernii timpurii care ne încearcă în aste zile.

Să aveţi o nouă săptămână mai prietenoasă decât ultimele două zile, cu ceva grade în plus în termometru, şi cu zâmbete aşternute pe chip!

Sandale de octombrie

2011-10-05T22:25:00.000+03:00

Toată vara nu am reuşit să răspund unei dileme: cum reuşesc unii ca pe temperaturi de 30-40 de grade să umble încălţaţi (sunt mai mult încălţate decât încălţaţi...) cu cizme. De-ar fi vorba de cizme din piele naturală, cu perforaţii, aş mai înţelege, dar cizmele cu blană, pe care le porţi doar pe cea mai mare zăpadă, mă depăşesc total.

Acum, în octombrie, la circa 20 de grade, personajele sunt încălţate tot cu cizme. Aceleaşi cizme îmblănite, pe care le purtau şi în urmă cu vreo două luni, în plină caniculă.

Dat fiind faptul că eu nu găsesc fericire mai mare decât aceea că pot purta încă şi în octombrie sandale (nu am încălţat de la începutul verii pantofi!), mă întreb ce vor purta încălţatele în cizme îmblănite la iarnă? Sandale...?!

Deja octombrie

2011-10-01T23:26:00.000+03:00

De-abia astăzi, după două luni în care s-a instalat un haos în tot ceea am trăit şi făcut, pot spune că sunt pe deplin liniştită şi mulţumită. Ar fi prea mult de povestit, şi nici nu mai are rost acum. La fel cum am spus în postarea trecută, nu există lucru pe care să nu îl putem îndeplini, şi pentru asta am simţit nevoia unei pauze.

Pauză care s-a lăsat aşteptată până azi, din lipsă de timp.

A fost prima zi în care am simţit şi savurat toamna. Am avut timp să ascult vântul foşnind frunzele uscate, am avut timp să ascult păsările care au mai rămas pe aici, am avut timp să stau de vorbă la o cafea cu oameni care îmi sunt dragi, şi de care într-o oarecare măsură îmi era dor. Am avut timp să îmi alint pisica adoptivă, am avut plăcerea culinară a unei saramuri de crap la grătar, a unor nuci proaspete, şi a unei căni de lapte provenit tocmai de la văcuţa din fotografia de mai sus. Am avut timp să stau în iarbă, la soare, dar şi să îmi strâng recolta din grădină, am avut timp să respir liberă.

Pentru asta îmi mulţumesc, şi îi mulţumesc dramului de divin în care cred. Îmi cer iertare pentru tot ceea ce am trăit în ultimele două luni, pentru toate dăţile în care am simţit că îmi bate inima mai tare decât ar putea duce, pentru toate emoţiile pe care le-am tremurat cu fiecare muşchi al corpului, şi pentru toate serile în care aş fi vrut să plâng, dar nu am putut.

Să aveţi o toamnă bogată şi frumos pictată în continuare, dragii mei!

Noua generaţie şi liniştea de dimineaţă

2011-09-21T11:34:00.000+03:00

Liniştea a fost ceva destul de rar întâlnit vara asta. Noroc cu cele două-trei zile pe săptămână petrecute în afara Braşovului, căci altfel aş fi surzit şi înnebunit de tot. Toţi ţâncii de pe planetă au fost, vreme de o vară, adunaţi ciorchine în parcul de sub fereastra mea. Dacă ar sta în parc, ar fi una, dar nu, ei umblă şi pe stradă, şi în parcare, şi prin grădinile de lângă blocuri, sunt peste tot, poate dacă legea gravitaţiei le-ar permite, s-ar căţăra şi pe blocuri. Vorba cuiva- nu te lasă nici să mori. Pe scurt, dacă ar fi să analizez vara ce a trecut din punctul ăsta de vedere, aş spune că a fost una groaznică, în care aproape am fugit de timpul petrecut în casă. Am preferat să stau mai mult în locuri liniştite din Braşov, să stau câte o zi la bunici, sau să plec din oraş cu totul.

De o săptămână şi jumătate a început şcoala. Ei bine, după lupte seculare care au durat o vacanţă de vară, am şi eu parte, măcar câteva ore pe zi, de linişte. Relativă şi liniştea asta, se mai aude câte ceva, nici nu am pretenţia să fie doar linişte de mormânt, însă după orele 12-13, când aş vrea şi eu, ca tot omul, să mă aşez o oră în pat, să citesc câteva pagini dintr-o carte, sau să moţăi puţin, apar ţâncii de la şcoală. Sincer, privind cum îşi petrec o zi întreagă bătând ţurca prin cartier, nu mă mai miră nimic- nici comportamentul lor, nici rezultatele şcolare, nici rezultatele de la Bac- înţeleg totul. Am ajuns la un nivel maxim de saturaţie, fiind nevoită să îi văd, să îi aud şi să îi observ aproape zilnic- sunt mizerabili, atât din punct de vedere al curăţeniei cât şi al comportamentului, sunt limitaţi mintal, sunt nesimţiţi, sunt sadici, nu sunt în stare să lege două propozitii cap-coadă în limba română, mai pe scurt, sunt un dezastru.

Părinţii lor sunt nişte inconstienţi, care fie îşi privesc progeniturile live, de pe băncile din parc, fie stau în casă fără să le pese ce fac copiii lor vreme de atâtea ore pe maidan. Nu sunt preocupaţi să le ofere o educaţie, fie ea şi primordială, nu îi preocupă comportamentul pe care îl afişează copiii lor în comunitate, nu îi înteresează felul în care deranjează sute de oameni în jurul lor, nu le oferă şansa de a porni în viaţă cu dreptul.

Risc să repet ceea ce mulţi au spus înaintea mea, însă nu ne mai facem bine. Mai ales că ieri am stat câteva ore de vorbă cu o prietenă, recent sosită dintr-o delegaţie în Nordul Europei şi în Rusia, care mi-a povestit de-a fir a păr cum sunt oamenii de acolo, cum se crează civilizaţia prin intermediul instituţiilor statului, cum nimeni nu are comportamente dubioase pe stradă, şi cum totul merge strună.

Nu există lucru pe care să nu îl putem îndeplini

2011-09-13T11:24:00.000+03:00

E prima zi, după o perioadă de timp destul de lungă, în care nu am putut nici să râd, nici să plâng, nici să dorm ca lumea, nici să vorbesc prea mult, nici să fiu o companie prea plăcută, în care am plâns în hohote de bucurie.

Nu ţin minte să mi se mai fi întâmplat aşa ceva până acum, dar presupun că vine ca o reacţie normală în faţa unui moment pe care l-am aşteptat ca să îmi confirme că tot ce am muncit până acum nu a fost în van, că tot ce am visat nu s-a lăsat călcat în picioare pentru nimic în lume.

Sună clişeic, poate, nu-mi pasă. Sunt fericită că nu m-am dezamăgit, că nu am dezamăgit pe niciuna din persoanele care contează pentru mine. Râd cu gura până la urechi, şi lacrimile îmi curg şiroaie pe obraji, dar asta nu e decât o descărcare a tuturor tensiunilor pe care le-am acumulat în ultimele zile, care au părut ani.

Nu vă condamn dacă nu aţi înţeles o iotă din ceea ce am scris. E îndeajuns faptul că mi-am demonstrat mie că nimic nu îmi este imposibil, că nimic nu-mi poate întoarce aripile pe dos în timp ce zbor, că nimeni nu îmi poate zdrobi o ambiţie pe care o am în minte şi în suflet de când mă ştiu.

Vreau ca tot ce am scris mai sus să îmi amintească, atunci când voi avea mai mult nevoie, şi voi simţi că nu mai e nimic de făcut, că spaimele nu ne ajută să ne îndeplinim ambiţiile, ci încrederea pe care o avem în noi, în puterile noastre, în stropul de divin pe care îl avem înlăuntrul sufletelor.

Atâta vreme cât nu ne dăm bătuţi, şi încercăm de o mie de ori imposibilul, nimic nu rămâne imposibil.

De vară- ultime declaraţii

2011-08-31T23:29:00.001+03:00

Astăzi nu mi-am găsit locul. De câteva zile funcţionez de parcă aş fi un cronometru numai bun de măsurat cât a mai rămas din tine. Ziua de azi am sperat să o petrec sub raze de soare. N-a fost să fie aşa, şi nu din pricina mea, ştii că te iubesc nespus, ci din a altora, care s-au încăpăţânat să-mi strice până şi ziua de azi. Ultima, ultima... pană la anul.

De când mă ştiu, sfârşitul tău mă prost dispune, mă întristează, şi mă face irascibilă. Anul ăsta sfârşitul tău a fost frumos. A trecut aproape o săptămână fără să văd nori pe cer, şi, culmea, deşi îmi place ca adeseori să le urmăresc călătoria de pe albastrul lui, acum nu le-am simţit lipsa.

Mi-ai fost dragă şi-n acest an. Şi pentru că ţi-am declarat iubirea, o să-ţi mai declar şi că tu eşti singura pentru care trec prin lunile reci. Prin toată iarna care mă chinuieşte cu haine multe şi cizme, zăpadă şi nas înroşit de frig. Esti singura care mă face să mă trezesc de dimineaţă cu un zâmbet mare pe chip, care mă face să nu mă mai satur de soare şi apă, care îmi dăruieşte multe verdeţuri şi fructe pe care le simt că îmi fac bine pentru că le mănânc. Eşti singura care mă face să mă trezesc în noapte şi să privesc la cerul înstelat, şi să ascult cântecul de greieri de sub fereastra mea. Eşti cea care îmi dăruieşte cele mai parfumate a cafea dimineţi, şi cele mai colorate apusuri.

Şi de-ar fi să stau până mâine, tot n-aş reuşi să îţi explic îndeajuns de ce te iubesc. Mă tot gândesc că în niciun an nu a fost timp îndeajuns să îţi descopăr toate minunile, altminteri m-aş fi sufocat de dragul tău.

Îţi mulţumesc pentru surprizele frumoase pe care mi le-ai dăruit, pentru toate florile parfumate, pentru iarba grasă şi verde în care am petrecut ore în şir, pentru toţi fluturii care au zburat în juru-mi, pentru ploaia de vară în care am alergat înspre casă desculţă, pentru că îmi umpluseşi încălţările cu apă; pentru toate dimineţile în care am păşit prin roua groasă cu clog-şii mei de grădină, pentru nopţile cu fulgere în care ai făcut un adevărat show de lumini, pentru zilele în care m-am topit de căldură, pentru că mă laşi să te iubesc simplu, în fiecare zi, ca să-mi fie numai bine peste vreo două luni, când voi privi înapoi spre tine.

Pe curând, scumpa mea vară!

Şi sub Tâmpa, cimentul cade. Mulţumiri Căncescului!

2011-08-29T14:25:00.002+03:00

Îmi amintesc şi acum faptul că în 2009, în plină campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale, Bastionul Postăvarilor era pe post de suport pentru chipul lui Crin Antonescu, de atunci devenit partener demagog la cataramă al lui Victor Ponta.

După doi ani şi ceva de atunci, în mai 2011, Aristotel de la Judeţ a inaugurat cu mare tam-tam redeschiderea Bastionului Ţesătorilor pentru public, şi, odată cu aceasta finalizarea lucrărilor de reabilitare a zidurilor Cetăţii Vechi a Braşovului.

Nimic rău în asta, doar că întreaga reabilitare a fost făcută de nişte mari experţi, care au considerat de cuviinţă să folosească materiale de actualitate pe nişte ziduri şi construcţii edificate cu secole în urma, pe când acestea nici nu se inventaseră. Cel mai elocvent exemplu este cimentul, utilizat din plin în toate locurile unde ar trebui să fie vizibilă istoria Braşovului, şi nu ,,măiestria" tampită a unora care se consideră restauratori.

Dar, cum mândria şi prostia se plătesc, de ceva ani, au apărut rezultatele mirificei reabilitari a obiectivelor medievale de După Ziduri (mucegai, ciment excesiv care se dărăpănează, etc).

Pe aleea de sub Tâmpa am observat că apare aceeaşi problemă, şi culmea ironiei, tocmai la recent inauguratul Bastion al Postăvarilor. Povestea e, în mare, cam aceeaşi- ciment scorojit, plătit cu bani mulţi, ani de aşteptare, şi ani de rambursare a creditelor contractate de Consiliul Judeţean pentru reabilitarea în cauză.

PS. Aştept cu nerăbdare să cadă şi geamul termopan montat cu nesimţire şi ciment căzut pe dinlături la Poarta Ecaterinei. Nu de alta, dar e un monument pe care îl ador, şi mă nemulţumeşte să îl văd pocit.

PS2. Cu aceeaşi nerăbdare aştept să cadă şi Aristotel de pe scaunul de Preşedinte CJ Braşov, primăvara viitoare.

Oful meu pe ziua de azi- oamenii fără cuvânt

2011-08-26T14:36:00.000+03:00

Sunt atât de nervoasă şi de dezgustată în momentul de faţă, încât îmi cer din start scuze pentru eventualele incoerenţe în scris şi exprimare, precum şi pentru posibilele invective pe care s-ar putea să le scap la adresa unor indivizi.

În după-amiaza vinerii trecute, pe la ora 17.30, primesc un telefon de la un colaborator relativ constant de-ai noştri, care mă roagă (mai avea puţin şi îmi plângea la telefon) să îl ajut cu nişte marfă care trebuia să ajungă degraba la Arad, şi cu o alta care trebuia adusă de la Timişoara la Braşov, luni. Cum s-ar zice, să stric tot weekend-ul unui om, pentru firma şi marfa lor (totul ca să nu pice ei prost în faţa unor colaboratori de-ai lor, o firmă europeană de nota 10 de la noi din oraş). Bonomă cum sunt, i-am zis că totul e ok, îi dau maşină, şofer, îi stric acestuia chiar şi weekend-ul la care era îndreptăţit după o săptămână de muncă, mă împrumut şi de nişte bani pentru motorină, pentru că din pricina unor alţi idioţi care nu ştiu ce înseamnă o scadenţă, nu mai aveam aproape niciun leu în cont. Îmi răspunde să nu îmi fac griji, să fac rost de bani pentru motorină, pentru că el, luni, de îndată ce îi facturez serviciile, îmi virează banii în cont. Bun şi aprobat. Până aici, cel puţin.

Sâmbătă dimineaţă (de dimineaţă rău, pentru că omul se grăbea în weekend, spre deosebire de cel care trebuia să şi-l distrugă doar pentru că ei să pice în picioare) se încarcă marfa, se pleacă mai apoi la Arad, unde şoferul mai e şi luat la trei pazeşte pentru faptul că, vezi Doamne, marfa trebuia să ajungă de vineri dimineaţă. Pierdut vremea duminică, plecat la Timişoara luni, încărcat şi venit la Braşov cu altă marfă. Stat la descarcat 4 ore, pentru că nu aveau rampe libere, deşi ora prevăzută pentru descarcare trecuse demult.

Marţi facturat- Vă virăm banii în cont astăzi, deci mâine ar trebui să îi aveţi. Miercuri, sun la bancă, nimic. Joi sun la bancă, nimic. Acum o ora, sun la bancă, nimic.

Păi dragi ,,domni", aşa cum vă place să vă intitulaţi, nu meritaţi voi un ou stricat între ochi pentru măgăria asta? Când avem nevoie de ajutor, pentru că suntem cu un picior pe marginea prăpastiei, ştim să ne purtăm frumos, rugăm, zâmbim, când e vorba să plătim serviciile prestate, nu ne mai purtăm frumos. Nu răspundem la telefoane, ne facem că plouă. Unde mai pui că miercuri dupa-amiază aţi avut tupeul să mă sunaţi pentru altă marfă, şi am trimis iar maşina, pentru că deh, am zis ca după o îndelungă colaborare, relativ ok şi de bun-simţ, nu aveţi cum s-o daţi cu bâta-n baltă. Eh, iată că aţi făcut-o, şi încă într-un stil mare.

Dintotdeauna m-au enervat oamenii fară cuvânt, şi parcă dinadins dau de ei periodic. Cei de săptămâna asta m-au enervat pentru că nu au nici măcar bună cuviinţa de a da un telefon şi de a anunţa că întârzie o zi cu plata. Poate că nu m-aţi fi scos din sărite aşa. Dacă nu aveam alţi bani scadenţi săptămâna asta, şi ar fi trebuit să aştept până la infinit după banii de la voi, m-aş fi făcut de minune faţă de persoana de la care am împrumutat bani de motorină, doar ca să ieşiţi voi basma curată, voi cu firma voastră nemaipomenită şi renumită.

Mă enervează linguşeala asta stupidă şi nesimţirea de după momentul în care te vezi cu sacii în căruţă, mă enervează că se găsesc idioţi care să dea picioare în fund unei colaborări ok, mă enervează că sunt nevoită să scriu rândurile astea care nu-mi stau în fire, dar cu atât mai puţin îmi stă în fire să sparg şi să ţip. Sau, poate că atunci când vor răspunde la telefon... :)) Ah, urăsc să fiu nevoită să-mi arăt partea asta implacabilă (pe care în ultimii doi-trei ani am încercat să o mai estompez), însă uneori e nevoie să înveţi să nu mai zâmbeşti politicos şi să rogi frumos, ci să baţi cu pumnul în masă.

Simplu, de august

2011-08-10T23:32:00.000+03:00

Săptămâna trecută a avut trei zile de weekend atât de frumoase, încât duminică seară, când am ajuns înapoi în Braşov îmi venea să plâng.

Am avut răsărituri ce te îmbiau să ieşi mai repede din pat ca să ajungi la soare, picuri de rouă, stele mari şi un cer atât de albastru şi de curat în miez de noapte, încât lumina totul în jur, o grădină roditoare şi oameni frumoşi. Nu am nevoie de mai mult de atât ca să mă simt bine. Bine, poate o carte, o cană de compot sau cafea, şi o pisică pe care s-o dezmierd, dar în rest, îmi ajunge liniştea şi zborul sutelor de rândunele ce îşi au cuiburile prin vecini, şi care, în fiecare seară, îşi fac antrenamentul pe cablurile electrice de pe uliţa mare.

Coacăze roşii, unele dintre fructele pe care le-aş putea mânca fără să mă satur vreodată.

Cocoşul îşi scosese ibovnicele pe strasse.

Happy, pisica noastră adoptată, care de-abia aşteaptă să părăsesc prosopul, ca să se instaleze la soare.

Floare de dovleac. Se poate şi mânca, vă spun, aşa, cu titlu informativ.

Anul acesta se va înregistra o producţie record de mere. Nu vă spun asta în calitate de ministru al Agriculturii, ci în urma constatărilor efectuate peste gardurile vecinilor, ai căror pomi fructiferi se sprijină în proptele. A propos de mere, am făcut deja gemul din mere de vară, dulce-acrişor.

Aproape de apus.

Chiar dacă mâine e joi, vă doresc să aveţi o săptămână uşoară în continuare. A mea nu e deloc aşa, având în vedere că s-au strâns o grămadă de lucruri pe care le-am tot amânat, deşi nu îmi stă în fire, dar, deh, e vacanţă şi...

Vine ea sâmbăta din nou...

La aer curat

2011-08-01T23:17:00.000+03:00

Pentru că în weekend-ul ce tocmai a trecut nu am avut timp să plec din oraş, duminică nu am mai rezistat şi am mers în cel mai apropiat loc cu aer curat din Braşov. Curat... mmm, ar mai fi ceva de lucrat, căci eu cunosc cu adevărat ce înseamnă aerul curat, însă liniştit, da. A fost perfect de liniştit, dacă e să nu băgăm în seamă specimenele de (asa-zisi) turişti (a se citi mitici) care populau staţiunea. Cam agitaţi pentru gustul meu, cam prost crescuţi pentru standardele mele, şi cam neplăcuţi la auz şi vedere. Nici nu e de mirare că reuşesc să alunge străinii care vin în vizită cu bună credinţă.

Până la urmă, a fost locul ideal pentru o discuţie în iarbă şi un picnic ad-hoc, sub nişte nori care au fost prietenoşi, şi nu ne-au alungat cu ploaie.

En fin, e destul de târziu, mâine trebuie să mă trezesc devreme, vă las cu nişte poze cu un cer nu prea senin, însă destul de verzi încât să vă trezească pofta de natură.

Văcuţă în trei picioare.

Ceea ce iarna se cheamă pârtie e acum loc de promenadă. :)

Noi.

Alune de pădure. Necoapte încă.

După weekend

2011-07-18T23:27:00.001+03:00

Săptămâna trecută, adică săptămâna post-s(tr)esiune, a fost dedicată somnului, mâncatului, topitului sub soare, shopping-ului, şi deserturilor. Cam pe miercuri-joi, mă săturasem de inactivitate, parcă mă furnicau tălpile şi palmele să întreprind ceva.

Ei bine, în weekend, ori am muncit, ori nu am mai muncit. Ieri dimineaţă de-abia am putut să mă mişc prin curte şi să mănânc, atât de tare mă durea tot corpul. Astăzi, toate durerile s-au ,,scurs" în picioare, care mă dor atât de tare încât nu pot sta, şedea, merge, urca sau coborî. Cert e că astăzi, luni, a fost mai duminică decât a fost ieri, duminică, având în vedere că nu am putut face absolut nimic.

Pentru că nu am chef de prea multă vorbă, şi pentru că nici forma fizică nu-mi permite să-mi prelungesc şederea aici, vă arăt mai bine nişte poze din weekend-ul ce tocmai a trecut.

Aşa arată dimineaţa. Cum ai putea să te trezeşti prost dispus?!

Flori de mac.

Peşte pe grătar, scufundat în saramură.

Albăstrele.

Broccoli de România.

Ce-a fost mai greu a trecut

2011-07-02T16:21:00.001+03:00

Dacă cineva m-ar vedea cum stau între perne, cu pătura trasă pe ochi şi nepăsătoare, ar zice că am terminat s(tr)esiunea. Dar nu, nu am terminat. Am vrut ca azi să zic hop! înainte de a fi sărit complet gardul.

Ultimele două săptămâni m-au sleit de puteri. După ce că nici nu sunt eu un om mare de stat, am rămas cu vreo 45-46 de kilograme, cu nişte cearcăne destul de mari, cu ochii durându-mă de atâta citit, şi cu o oboseală generală infinită. Azi de dimineaţă, m-am trezit oarecum speriată, am luat telefonul, ca să văd cât e ceasul, cu impresia că trebuie să mă grăbesc ca să învăţ. Am răsuflat zgomotos când mi-am dat seama că e sâmbătă. Prima sâmbătă în care am putut să-mi beau liniştită cafeaua de dimineaţă şi să ronţăi câteva cornuleţe cu gem de mere.

Astăzi am început să mă comport din nou ca un om normal, şi nu ca un şoarece de bibliotecă: am călcat rufe (nu ştiu dacă v-am spus vreodată cât de mult iubesc să calc rufe. E cea mai destinzătoare activitate.), am făcut o prăjitură cu vişine, am stat mult în pat (îmi simt capul greu ca un bolovan, mă dor toate oasele, şi îngrozitor de tare coloana vertebrală, dar am şi dormit la amiază, lucru care nu s-a mai întâmplat demult).

Încă sunt buimăcită de somn. Mă gândesc că bucuria asta simplă de a sta (măcar teoretic), nu durează decât până mâine, sau până luni, când trebuie să învăţ din nou. Dar, să nu ne plângem, e întotdeauna mai bine să întreprindem ceva, decât să trăim într-un perpetuu gol ocupaţional.

Weekend frumos, dragilor! (Nu băgaţi în seamă vremea de afară...)

Flori de tei

2011-06-26T23:32:00.000+03:00

Dacă în luna lui mai responsabile cu înfrumuseţarea oraşului au fost florile de castan, în iunie, de parfumarea aerului său se ocupă florile de tei.

Ca să aveţi o reprezentare asupra bogăţiei florilor de tei din oraş, în fotografia de mai sus vă arăt teii bătrâni din cimitirul eroilor de lângă Olimpia.

Cum să vezi viaţa în roz, chiar şi în s(tr)esiune

2011-06-16T22:58:00.003+03:00

Mi-a tot zis lumea în ultimele zile că vorbesc mult. Vorbesc mult când vorbesc cu lumea, pentru că atunci când nu vorbesc învăţ. Adică tac şi bag la cap. Mult. Multe pagini, multe, multe, nu ştiu dacă mai multe sau mai puţine decât în alte sesiuni. Norocul meu a fost că de data asta m-am apucat de treabă mai din timp, căci altfel, pentru că nu am decât distanţă de o zi, două între examene, nu ştiu ce m-aş fi făcut.

Partea proastă e că din nou se întâmplă lucruri proaste. Pardon, extrem de proaste, care îmi distrag atenţia de la ceea ce ar trebui să conteze cel mai mult, adică examenele. Chiar astăzi vorbeam cu maman că, din primul an de facultate începând, şi până acum, nu a existat sesiune în care să nu se întâmple măcar un lucru rău. Partea şi mai proastă a lucrurilor proaste sunt oamenii care ţipă şi te învinovăţesc de lucruri a căror desfaşurare nu depinde de tine, dar şi faptul că tu trebuie să zâmbeşti frumos în continuare, să înveţi sute de pagini plin de nervi şi să te prefaci că totul e roz şi frumos.

Singura chestiune roz şi plăcută în ultima vreme e ciorba de lobodă. De două zile mănânc la masa de prânz ciorbă de lobodă. E roooz, are un gust aparte, numai bun pe căldura asta mare şi la stresul şi mai mare care m-a cuprins în ultima vreme. Am de gând să continuu cura cu lobodă, mai ales pentru că între noi, adică între Oana şi lobodă, există o poveste de dragoste extrem de intensă, care a început în primii ani ai copilăriei mele, când, în vreme ce îmi petreceam vacanţele la mamaia de la Valea Nucarilor, îmi plăcea să curăţ seminţele de pe tulpinile de lobodă din grădina ei. Cine nu a făcut niciodată lucrul ăsta, nu are de unde să ştie despre ce vorbesc.

Gata poveştile, Moş Ene a venit deja pe la gene, mâine am iar zi plină, pentru că sâmbătă mă delectez cu un examen de toată frumuseţea.

Zile frumoase, dragilor!

Iunie îmbujorat

2011-06-09T08:59:00.001+03:00

Bujori parfumaţi, în toate nuanţele, dintr-o grădină de pe cea mai înflorită străduţă a Braşovului.

Un dulce acrişor

2011-06-03T11:55:00.002+03:00

Ceea ce puteţi admira în poză (păcat doar că nu o puteţi şi gusta...) este dulceaţa de rubarbă. Acum două săptămâni am făcut o reţetă, de probă, iar săptămâna trecută am mai făcut una, pentru că merită efortul. Efort care nu prea se poate numi aşa, dulceaţa fiind atât de simplă încât şi un copil o poate face.

Ştiu că rubarba nu are adepţi prea mulţi, ea fiind mai mult populară în zona Ardealului, şi în special în localităţile pe unde au locuit saşii. De mică am fost obişnuită să mănânc aşa ceva, o ador, nu mi se pare ciudat (aşa cum li se pare celor care habar nu au ce depozit de vitamine şade în rubarbă) să mănânc tulpini, fie sub formă de compot, fie scufundate într-un pandişpan pufos. Rubarba se poate consuma însă şi crudă, tăiată bucăţele şi ,,tăvălită'' prin zahăr, aşa cum obişnuiesc să o consume copiii din ţările nordice.

Ca să revin la dulceaţa mea mirifică, vă garantez că are un gust absolut superb, bucăţelele de rubarbă capătă o textură de jeleu, ce să mai, e un deliciu perfect al sezonului, şi numai bun de îndulcit zilele reci de iarnă, peste câteva luni.

Anotimpul florilor de castan

2011-05-27T23:30:00.000+03:00

Dacă nu ar fi o oră prea târzie, şi dacă mâine dimineaţă nu ar trebui să plec devreme, v-aş povesti cum, atunci când eram mică, dar şi acum, îmi plăcea la nebunie să adun toate castanele care-mi ieşeau în cale. Sau cum m-am întristat atunci când am aflat că mai toţi castanii suferă de un soi de cancer. Presupun că asta i-a doborât şi pe bătrâneii de pe Nicolae Iorga, care dădeau farmecul străzii. Sau despre cât de mult îmi plac castanele (comestibile!) coapte. Sau piureul de castane. Şi rulada cu piure de castane. Mai bine vă arăt cât de frumoase sunt florile ce dau naştere castanelor.

Să aveţi un sfârşit de săptămână cât mai însorit, cu cât mai multe căpşune reci la îndemână, şi cu oameni scumpi în jurul vostru!

Sugestie pentru domnul primar Mazăre

2011-05-19T23:10:00.005+03:00

De data asta vreau să îmi extind raza de acţiune, şi să ies din sfera Braşovului. Pentru că zilele trecute Bamboo-ul din Mamaia a fost pus la pământ de buldozerele rele, trimise de autorităţi pentru că nu exista niciun soi de autorizaţie pentru amplasarea lui acolo, şi pentru că domnului primar de Constanţa, Radu Mazăre, i-a venit ideea de a vinde cazinoul de pe faleza constănţeană, m-am gandit că cea mai nimerită corelaţie dintre cele două happening-uri ar fi ca noul Bamboo de la malul mării să se deschidă... aţi ghicit, la cazino.

De ce? Domnului Mazare îi place să se zbenguie prin cluburi- astfel ar avea şansa să se zbenguie într-o clădire emblemă. Celor care merg la Bamboo le place să epateze- faleza din Constanţa e locul ideal, unde mai pui că ar fi loc şi pentru o parcare pentru herghelia de cai putere.

Domn' primar, nu mai căutaţi şeici şi alţi imbuibaţi care să valorifice cazinoul! Faceţi o faptă bună, sprijiniţi business-ul autohton, şi nu vindeţi valorile istorice pe te-miri-ce. Sunaţi-l pe Botezatu, faceţi-i o ofertă, şi sunt sigură că peste vreo lună, maxim două, vom putea admira in toată splendoarea, parada de cefe-late şi piţipoance inşirate pe faleză, la intrarea celui mai fashion club existent.

Parol!

MAI verde

2011-05-15T23:15:00.001+03:00

Nu încep nicio campanie de ecologie, fiţi pe pace. Doar că am văzut atâta verde în juru-mi weekend-ul acesta, încât mi-e greu să nu îl arăt şi altora.

Ochi de mac.

E cel dintâi an, după mulţi alţii de încercări, mutări şi strămutări ale tufelor de bujori, când toate îmbobocesc. Săptămâna viitoare sper să vă arăt poze cu ele înflorite, roz şi parfumate.

Piliştea, masivul din spatele casei, e şi el, în sfârşit, verde.

Din florile astea rozalii şi parfumate, dacă nu dă grindina zilele viitoare, aşa cum tot anunţă marii experţi meteorologi, vor ieşi cele mai bune mere de vară. Nu-s ale mele, ci ale vecinului. Şi oricum, chiar dacă aş avea merii mei, tot fructele vecinilor sunt mai gustoase şi prezintă mai mult interes. Aşa fac toţi copiii., eu de ce m-aş lăsa mai prejos?

Verdele, parfumul florilor de măr, praful ridicat de maşini, soarele care mi-a rumenit pielea, apa în care m-am bălăcit, pisicile vecinilor pe care le-am sechestrat în curte şi pe care le-am îndopat cu mâncare, brazdele de pământ umed care au rămas în urma plugului, păsări pe care nu le-am mai văzut niciodată, cântec de cuc continuu, muzică de nuntă de la vecinul de la două case depărtare, plăcerea pe care o simt doar acolo. A fost un weekend perfect, aşa cum sper că a fost şi al vostru.

Săptămână frumoasă, dragilor!

Ce poate fi aşa de greu într-un ,,mulţumesc"?

2011-05-11T14:03:00.000+03:00

Astăzi, pe la prânz, eram într-un centru comercial şi am intrat să iau o revistă de gastronomie. În faţa mea mai era o femeie, eu stăteam cuminte cu revista în mână şi mă mai uitam împrejur ca să mai văd ce şi cum. Lângă mine apare o individă, de vreo douzecişiceva de ani, după vestimentaţie ospătăriţă/chelneriţă sau ceva de genul. I-am dat revista vânzătoarei, când să scot portofelul, văd că individei de lângă mine, care îşi scosese şi ea nişte bani din buzunar îi cade o bancnotă. În vreme ce îi achitam vânzătoarei preţul revistei, îi şi spun individei că i-au scăpat nişte bani din mână. Mă priveşte ca o vită încălţată, se apleacă şi îi ridică, se mai uita încă o dată, cu o privire de parcă i-aş fi spus cel puţin să-şi culeagă creierul neted de pe jos. Ies din magazin.

Românii ăştia au un comportament... ceva de speriat. Mă gândesc că în momentul în care i-am spus că i-au scăpat banii, i-am făcut un bine, pentru că, din câte ştiu eu, banii nu cresc prin copaci. Cel puţin la mine, au fost întotdeauna munciţi. De ce a ales dom'şoara să mă privească precum viţica poarta nouă, fără să scoată măcar printre dinţi un ,,mulţumesc", habar nu am. Oricât aş încerca, dar nu mai încerc, nu mai găsesc nicio motivaţie şi niciun soi de scuză, pentru niciunul din comportamentele astea dubioase ale românilor.

Se pare că va trebui să scap de instinctul care îmi dictează că, dacă o mică fapta bună nu îmi scade gradele, la fel se va întâmpla şi cu persoana căreia îi este adresată fapta. Unii se tem de bun-simţ mai ceva decât s-ar feri de o molimă.

Distragere multicoloră

2011-05-10T18:57:00.001+03:00

Pentru că face ce face, şi ploaia asta insistă să ne strice mai toate zilele în ultima vreme, astăzi vreau să vă distrag de la griul ei anost. Am ales cea mai colorată şi mai primăvăratică modalitate cu putinţă- florile din Braşov.

Cea mai colorată terasă. Nu ştiu cum face doamna care o deţine, însă în orice anotimp ai trece pe langă casa ei, vezi şi te delectezi cu flori şi culori. Acum are panseluţe şi petunii, toamna are foarte multe crizanteme, în toate culorile.

În faţa Consiliului Judeţean şi a Instituţiei Prefectului e un rond bogat-bogat de lalele colorate. Cu toată multitudinea de lalele, nu am putut să nu observ drapelul SUA, arborat cu fundul în sus. Dacă ştie cineva ce caută el, de fapt, acolo, vă rog să-mi daţi de ştire, că sunt curioasă.

Lalele şerpuind de-a lungul aleii principale a Parcului Titulescu.

Şi mai multe lalele străjuiesc statuia lui Nicolae Titulescu.

Fără sfârşit.

Încă mai există copaci cu flori parfumate a primăvară prin oraş.

Chiar dacă mai sunt câteva zeci de fotografii cu flori care ar merita să le vedeţi, vă las să mergeţi singuri în parc, ca să vă bucuraţi de ele, acum, până nu-şi scutură petalele.

Încheiem cu unul din păunii de pe aleea principală. Ei spun că e pasăre Phoenix, însă orice-ar fi e tot frumos...

5 luni. Când şi deja.

2011-05-04T22:25:00.003+03:00

Încă de când erau doar patru la număr, şi eram de-abia în aprilie, mă tot gândeam când o fi trecut atâta timp din anul acesta.

Acum vreo două săptămâni discutam cu un coleg de facultate aceeaşi chestie, iar ieri, la coafor, nişte tanti discutau şi ele tot despre timpul ăsta care curge parcă mai repede ca niciodată.

Cel mai interesant mi se pare că sâmbătă am vorbit cu un nene să vină să-mi excaveze nişte pamânt şi să-mi mute nişte pietriş prin curte, şi am stabilit că ne auzim miercuri. Astăzi nu-mi venea să cred că trebuie să îl sun deja...

Partea cea mai proastă e ploaia de afară, care mă cam împiedică să îmi mut pietrişul şi să umplu nişte şanţuri cu pământ, ca după aceea să pot ara o bucată de grădină, ca să pot semăna toate cele trebuincioase în gradină. Răsadurile de roşii stau şi acum cuminţi şi destul de mărişoare deja, pe pervazul ferestrei, şi dimineaţa, atunci când le deschid fereastra, că să se aclimatizeze, au mireasma aceea plăcută de roşie. O să ziceţi, poate, că am înnebunit, dar chiar aşa e, mai ales că am făcut răsaduri din seminţe de roşii din grădina bunicului, din acelea mari şi gustoase- inimă de bou.

Gata cu grădinăritul, pentru că nu ştiu câţi dintre voi sunt pasionaţi de aşa ceva. Oricum, vă stau la dispoziţie cu orice sfat din domeniu, mai ales că de-abia astept să mă (re)apuc de grădinărit, pentru că din pricina şantierului, am avut o pauză de vreo doi ani.

Sunt chiar curioasă- voi ştiţi cum au trecut şi aţi trecut lunile astea din an?

Apogeul proastei dispoziţii

2011-05-03T10:42:00.002+03:00

... e atins atunci când mi-e greu să mă duc până la coafor. De regulă, atunci când am o zi proastă-proastă, mă refugiez la coafor. E frumos acolo, cu doamne cu căşti pe cap, sub care se întrezăreşte câte o culoare turbată de vopsea de păr, cu şuviţe blonde detestabile sau cu sprâncenele maglavaisuite în aceeaşi nuanţă, doamne care vorbesc câte-n lună şi-n stele, şi îţi cer părerea chiar dacă e prima oară când te văd la faţă.

La coafor e frumos, nimeni nu te cunoaşte, înafară de coafeză, căreia nu te simţi niciodată obligată să îi povesteşti despre tine mai mult decât vrei. La coafor aş putea sta o zi întreagă. Nu mai povestesc de felul în care coafeza se joacă cu foarfeca şi pieptenele în părul meu lung. Îmi place să număr bigudiurile din raftul de lângă oglindă, să vorbesc despre fixativ şi gumă de păr, atunci când problemele mele adevărate sunt altele.

Dar da, am ajuns să îmi fie greu să mă duc la coafor. De câteva zile trăiesc senzaţia că mă apropii de un moment asemănător unuia care s-a întâmplat în urmă cu un an şi jumătate, şi prin care atunci am jurat să nu mai fiu nevoită niciodată să trec. Nu am nicio dovada că voi trece din nou, dar nici o certitudine că nu. Aşteptarea asta mă apasă mai tare decât vremea neprietenoasă de afară. Dacă sinistrul s-ar petrece, ar durea mult mai tare decât udă o ploaie de primăvară atunci când eşti prins pe stradă fără umbrelă şi cizme de cauciuc.

Cred că până la urmă îmi sun coafeza.

Cea mai bună seară din ultima vreme

2011-04-29T23:35:00.000+03:00

În ultimele săptămâni am avut un comportament care mi se pare copleşitor chiar şi mie. Sunt extrem de uşor de aprins, incisivă şi foarte certăreaţă. Mi-au căzut victime chiar şi persoane cu care nu aveam mai nimic de împărţit, dar care au avut ghinionul să se afle în preajma-mi exact când aveam nevoie să-mi vărs veninul.

Astăzi seară, după ce toată ziua am stat şi am bolit, parcă, în pat, ieşisem un pic din casă ca să rezolv nişte probleme cu nişte acte (bleah!), când am primit un telefon-supriză de la o nepoată dragă mie. Cea mai dragă dintre toţi. Ea şi familia ei veneau la Braşov. Rudele mele ieşene vin la Braşov. Da, ce nu v-am spus niciodată că sunt pe un sfert moldoveancă de la Iaşi? Ei bine, aflaţi acum. Într-o oră şi vreun sfert, chiar dacă am alergat prin oraş şi prin casă ca nebuna, ca să pregătim masa şi toate cele, am fost gata să întâmpin musafirii. Mi-au lipsit. Îmi lipsesc oamenii ăştia mult. Îmi lipsesc pentru că sunt buni şi calzi. Îmi lipsesc pentru că îmi place cum mă primesc când merg la Iaşi. Îmi lipsesc pentru accentul lor adorabil. Îmi lipsesc pentru că îi simt cel mai aproape dintre toţi cei mulţi din familia mea extinsă. Îi invidiez pentru că stau la Iaşi, care e cel de-al doilea, după Braşov desigur, între oraşele mele de suflet.

Printre o îmbucătură de friptură şi o poză făcută cu camera-mi foto care e în moarte clinică (dacă ştiţi vreun leac pentru un obiectiv şchiop, care iese strâmb din carapace... vă rog!), am împărţit noutăţi, am aflat una-alta, despre un neam, despre altul, despre noi, şi ne-am simţit bine.

La ce durere de cap am în momentele astea, nu-mi este prea uşor să exprim în cuvinte cât de bine mi-a fost să vă am împrejuru-mi. Vă mulţumesc mult, mult de tot pentru reuniunea-surpriză de astăzi! Ce bine ar fi ca măcar o dată la două luni să avem o seară ca aceasta! Poate că de voi aveam nevoie ca să revin la normal :).

De Paşte

2011-04-23T15:57:00.000+03:00

Dragilor, tare aş fi vrut să ajung să vă scriu rândurile astea ceva mai devreme, ca să le puteţi citi în tihnă, însă în ultimele zile nici eu nu mai ştiu ce am făcut şi ce n-am făcut. Cu toată aglomeraţia de activităţi, însă, au fost plăcute, la fel cum sunt toate zilele premergătoare unei sărbători-minune, care ţine 3 zile.

Am copt cozonaci, aşa cum v-am povestit data trecută, am (re)făcut curaţenie, am pregătit decoraţiunile, m-am agitat cu felurile de mâncare şi prăjiturile pentru musafirii de mâine, ce să mai, am fost o casnică... sau aproape casnică.

Astăzi am colorat ouăle de Paşte, am pregătit un pandişpan, jumătate umplut cu rubarbă, jumătate cu prune conservate în zahăr, dar am avut timp să mă şi plimb. E tare frumos afară, dacă aţi avea şansa să ieşiţi să vă plimbaţi măcar jumătate de ceas, v-aţi încărca cu o tonă de energie, căci, după părerea mea, e prima zi de primăvară adevărată.

Cu ocazia aceasta, vă doresc să aveţi un Paşte luminos, un Iepuraş încărcat cu dorinţe îndeplinite, sănătate pentru voi şi ai voştri, linişte în suflete, şi cozonaci parfumaţi!

Paşte Fericit, dragii mei!

Ora de insomnie

2011-04-21T06:15:00.000+03:00

Nu ştiu de ce nu sunt lăsată să dorm. E o stare ciudată care nu mă lasă să mă odihnesc între pernele mele mari şi prietenoase, învelită până deasupra capului, şi să visez frumos. M-am trezit in urmă cu vreo oră, oarecum agitată, cu bătăi de inimă puternice, şi bineînţeles, cu nesomn. Am sub ochiul stâng un cearcăn mai pronunţat, care nu se repetă şi sub cel drept. Nu-i problemă, o să port ochelari de soare dacă voi ieşi azi. Spun "dacă voi ieşi", pentru că am în plan să cozonăcesc. Cu multă umplutură cu mac, cu nucă, cu coajă proaspat rasă de portocale, şi cu mireasma inconfundabilă şi la care nu cred că aş putea renunţa vreodată a cozonacului copt în casă.

Ce ziceam? Ah, că insomnia e bună. Pentru că pot vedea cum stelele pleacă la culcare (sper ca măcar ele să poată dormi), cum Luna îmi luminează un colţ de cameră (cel mai dezordonat, din păcate...), pentru că, dacă deschid fereastra pot auzi întregul cor de păsări din cartier ţinându-şi recitalul. Ieri dimineaţă, când m-am trezit şi am renunţat la dopurile antifonice, am fost întâmpinată în noua zi de cântecul unei turturici. Nimic mai frumos.

În fine, chiar dacă nu am avut cel mai plăcut somn de noapte, şi nici cea mai agreabilă modalitate de trezire, căci sunt eu matinală, dar chiar să mă trezesc de la ora 5 e un pic prea mult, sper că toate vor fi bune. Urmează nişte zile frumoase, pe care trebuie să le preţuim aşa cum se cuvine.

Spor la cozonăcit şi încondeiat ouă!

Sănătatea- pentru unii mumă, pentru alţii ciumă

2011-04-19T14:38:00.005+03:00

Ieri, în vreme ce mergeam înspre centrul oraşului, am zărit la un colţ de stradă o ambulanţă, al cărei echipaj, alcătuit din şofer şi medic, încerca să ţină pe picioare un om. Om care se ţinea cu mâinile de un stâlp pentru iluminat stradal, însă care se clatina din toate încheieturile, fiind mai mult pe jos decât în picioare. Alcoolic, desigur. Lângă alcoolic şi echipaj, mai era o femeie, pe care o bănuiesc că era soţia alcoolicului. N-avea nimic mai bun de făcut decât să râdă înfundat, şi să îi întrebe în mod cinic pe cei din echipajul ambulantei dacă nu scot targa. Medicul purta o mască pe faţă, probabil ca să nu fie doborât de aburii emanaţi de alcoolicul agăţat de stâlp.

Toate cele relatate mai sus au fost observate în decurs de câteva secunde, pentru că nu-mi stă în fire să mă opresc din drum ca să mă uit la te-miri-ce. Însă m-a indignat faptul că în ţară s-au închis zeci de spitale, cu ocazia atât de frumos intitulatei reformări a sistemului sanitar, în Braşov s-au mutat şi se vor mai muta încolo şi încoace mai toate secţiile Spitalului Clinic Judeţean, cu sau fără raţionament (despre acest aspect am scris aici ). Unde mai pui că ieri, dacă nu mă înşală memoria, am auzit o ştire despre un copil peste care a căzut un dulap, şi la care ambulanţa nu a putut ajunge din cauza infrastructurii, echipajul fiind nevoit să se deplaseze dintr-un punct al drumului cu ajutorul unei căruţe, iar copilul purtat, de asemenea, kilometri întregi, în braţele fratelui său.

Mai mult, mă nemulţumeşte faptul că sutele de iubitori de etnobotanice şi alte ierburi, atunci când sunt aduşi în patru labe, sau mai mult morţi decât vii la unităţile de primire urgenţe ale spitalelor (am observat o fluenţă aparte a acestor cazuri la Iaşi...), sunt trataţi din banii noştri, ai contribuabililor. E strigător la cer, pentru că nimănui nu îi convine ca din banii pe care îi plăteşte la bugetul asigurărilor de sănătate să fie îngrijite astfel de persoane, pe care, cu toată sinceritatea şi bunăvoinţa, nu prea le văd muncind şi plătind contribuţii la stat. Aceeaşi situaţie o regăsesc şi în tratarea celor care ajung la spital în comă alcoolică, fie după ce au fost prinşi de Poliţie circulând îmbibaţi pe drumurile publice, fie după festinuri cu râuri de alcool (acum, că se apropie Paştele, nici nu vreau să îmi imaginez ce urmează...). Anul trecut circula ideea unei propuneri legislative, privind obligarea celor ce ajung la spital în stare de ebrietate şi primesc îngrijiri la achitarea serviciilor medicale. Nimic cu ce aş putea fi de acord mai mult, pentru că aşa cum eu, ca şi contribuabil, nu l-am obligat pe respectivul să bea până ce cade sub masă, aşa nici el, nici sistemul sanitar, nu mă pot obliga să îi plătesc acestuia îngrijirile.

Nu mai întind subiectul până la medicamentele pe care dăm bani, deşi nu ar trebui, în contextul în care suntem plătitori de contribuţie la bugetul de sănătate, ori până la medicamentele sau pe care cei internaţi în spitale trebuie să le aducă de acasă, pentru că în instituţiile de sănătate publică nu există bani nici pentru seringi.

Partea tristă e că nimic din ceea ce am scrie, vorbi, sau face (vezi parastasul Spitalului Municipal Codlea), nu mai poate salva sistemul sanitar din cangrena care îl pătrunde tot mai accentuat.

Continuarea strică începutul

2011-04-13T19:06:00.001+03:00

În orice situaţie, în orice lucru şi în orice altceva vreţi voi există un început. Un început plin de entuziasm, în care totul ţi se pare frumos, plin de poftă. Nimic nu-ţi scapă printre degete, deţii controlul şi învârţi de cârmă în stânga şi-n dreapta în vreme ce zâmbeşti cu încredere.

Problema e că orice început are o continuare. Sau, mă rog, aşa se presupune că ar trebui. Cel mai tare doare atunci când continuarea duce la pierderea entuziasmului, şi la slăbirea încrederii.

Începutul nu dezamăgeşte niciodată, nu spune minciuni, şi nu dispare peste noapte.

~~Sunt zile în care mi-aş dori ca începuturile să persiste pentru totdeauna.~~ Sunt zile în care aş vrea să învăţ cum se încropeşte o bună continuare.

Numai cine nu îsi doreşte primăvara nu o găseşte

2011-04-12T08:53:00.000+03:00

Ieri, înainte de a mă duce la un curs, am avut zece minute libere. Pentru că m-am tot agitat zilele trecute gândindu-mă dacă nu cumva vântul-sperietoare a măturat orice urmă de floare de magnolie din parc, am mers să fac constatările la faţa locului: magnoliile sunt la locul lor, înflorite parţial, cu unele flori deja înnegrite de la ploaie/ninsoare.

În vreme ce am luat la pas câteva alei ale parcului, în căutare de flori prin copaci, am dat de câteva personaje care se uitau un pic cruciş la mine. E vreo problemă în a căuta primăvara? Voi tineţi-o pe-a voastră pesimistă cu frigul, cu revenirea iernii, eu măcar am respirat flori de primavară deja!

Magnolia mov din faţa Primăriei.

O altă magnolie. Albă, ce şade de-a dreapta Lupei Capitolina.

Narcise în soare.

Ceva îmi spune că magnolia asta înflorită momentan doar pe o ramură e cea mai bătrână dintre cele din Parcul Titulescu.

Copăcei cu flori roz, şi magnolia-veterană în fundal.

Aţi văzut ceva mai dezolant?

2011-04-11T10:09:00.001+03:00

Eu nu. Mă consolează, totuşi, faptul că nu a nins de ziua mea.

Vremea poartă vina

2011-04-10T15:07:00.000+03:00

... pentru tot setul ăsta de stări nebune şi neînţelese care mă încearcă de câteva zile. De fapt, de tot atâtea zile de când n-am mai ieşit cu adevărat din casă (ieri am avut doar o scurtă escapadă până la o vecină de bloc). Mi-e frică. Că aş putea să răcesc, că vântul ăsta turbat pe care NU îl mai suport mi-ar răstălmăci podoaba capilară în toate direcţiile, că m-ar apuca durerile de urechi, aşa cum a păţit maman ieri. Mi-e frică şi îmi vine să plâng când mă uit pe fereastră afară.

N-am mai văzut o vreme atât de potrivnică demult. Toate fenomenele astea- vânt, ploaie, ninsoare, bucăţele de gheaţă care se izbesc în geamuri- par confecţionate şi trimise înspre noi de un om deprimat, hotărât să-şi încheie toate socotelile cu soarele, primăvară şi viaţă. Mi-e tare milă de bietele frunzuliţe verde-crud care de-abia au plesnit din muguri, iar acum sunt biciuite nemilos de zăpadă. Mi-a rămas sufletul la magnoliile din Parcul Central, pe care, tot din cauza vremii, n-am mai apucat să le fotografiez, şi de care mi-e milă că vântul le va zburătăci toate florile parfumate. Mi-e teamă că la vară nu voi avea corcoduşe pentru compot- de-abia ce-au înflorit copacii iar vântul le va ucide petalele. N-am pomenit zile mai urâte şi mai deprimante, cred, niciodată.

Vântul, sau poate că ar trebui să îl numesc viscol, în contextul în care afară e un frig de crapă pietrele, unde mai pui că şi ninge, a reuşit să-mi răstoarne tot organismul pe dos. Pe cât de bine m-am simţit în zilele cu soare, pe atât de vlăguită mă simt acum.

Şi când te gândeşti că în alte primăveri ne plimbam cât era ziulica de lungă, şi nu ne mai săturam de flori, aer cald şi iarbă...

De ce a fost bună ziua mea de naştere

2011-04-06T21:46:00.002+03:00

Azi-dimineaţă m-am trezit foarte devreme, pe la 6 şi un sfert cu aproximaţie, pentru că pe la 7 şi ceva trebuia să ajung în oraş cu ceva treburi, şi mai apoi să ajung şi la un curs. Când m-am uitat pe geam şi am văzut ploaia aceea gri şi udă, am zis ca aşa ceva nu se poate, cel puţin nu de ziua mea. Nu, nu, şi nu! Tocmai mie, care iubesc seninul şi soarele mai mult decât orice?

Cu chiu, cu vai, am găsit haine, am luat-o de o aripă şi pe maman, şi am pornit. Când am trecut pe lângă Parcul Central, mi-a venit ideea să caut cu privirea magnoliile- ştiam că în Bucureşti sunt înflorite de vreo săptămână şi jumătate, şi nu degeaba m-am iluzionat că, după ploaia asta care a mai curăţat oraşul, au înflorit şi la noi. Sunt atât de frumoase, de timid înflorite, încât au constituit prima surpriză frumoasă de ziua mea.

Gata cu florile de magnolie, pentru că nu de asta scriu acum. Scriu pentru că azi a fost pur şi simplu ziua mea. Ziua în care am zâmbit şi i-am pupat apăsat pe obrăjori pe toţi cei care mi-au urat live La Mulţi Ani, în care am mâncat bomboane multe, în care am râs cu gura până la urechi de câteva amintiri din copilăria mea, şi în care toată lumea a încercat să mă răsfeţe.

Loc fruntaş în preferinţele mele ocupă răsfăţul lui maman- o prajitură nouă, cu un gust şi un parfum... mmm, credeţi-mă că mi-ar plăcea ca tuturor ce mi-au urat lucruri frumoase să le ofer câte o feliuţă.

Revenind la lucruri mai serioase, zilele de naştere sunt cel mai eficient mod de a-ţi evalua impactul asupra oamenilor din jur, cât şi pur şi simplu, oamenii care te înconjoară. M-am bucurat, ca în fiecare an, să primesc telefoane şi mesaje de la persoane de la care nu mai am nevoia confirmării că sunt acolo, cu mine, că mă iubesc orice-ar fi, dar m-am bucurat şi mai mult că au existat (aceleaşi) persoane care nu s-au sinchisit să-mi ureze nimic. Mă bucur că mi-au confirmat încă o dată faptul că ei doar cer, au pretenţii, fără să dea nimic în schimb, nici măcar o atenţie.

Mă bucur că mi-aţi spus că mă iubiţi, mă bucur pentru toată sănătatea pe care mi-aţi dorit-o, şi pe care sper să o păstrez cât mai mult, mă bucur pentru toţi sacii cu noroc pe care mi i-aţi dăruit, mă bucur pentru lalelele roşii de la bunici, mă bucur că mi-aţi fost alături şi anul acesta, chiar dacă n-am sărbătorit oficial aniversarea, mă bucur că îmi sunteţi prieteni, chiar şi de departe, mă bucur şi punct.

Şi eu, la rându-mi, vă doresc să aveţi un munte de sănătate, un desert de noroc, şi o mare de iubire, vă mai mulţumesc încă o dată pentru toate vorbele şi gesturile frumoase cu care m-aţi sufocat astăzi, şi vă spun că şi eu vă iubesc şi vă preţuiesc, mai mult decât vă imaginaţi, chiar dacă nu o arăt prea des, căci nu prea stă în firea mea impulsivă.

Vă pup şi vă mulţumesc :)!

PS. Amintirile mele din copilărie au apărut şi aici.

3 zile

2011-04-03T22:50:00.001+03:00

Încep să cred că am dezvoltat o adevărată pasiune pentru cifra 3. Nu degeaba se spune că e mistică- miracolele ţin 3 zile (în cazul meu, miracolul care ţine doar trei zile, dar e şi cel mai frumos şi cel mai aproape de sufletul meu e Crăciunul), anul acesta, în februarie, locşorul asta a împlinit 3 ani, ani a căror trecere, cu bune şi mai puţin bune, se poate lesne vedea în arhiva din bara din dreapta. Acum cifra 3 e legată de aniversarea mea, până la care au mai rămas, da, chiar trei zile.

Anul ăsta, al douăzecişiunulea din viaţă, mi s-a părut destul de scurt, şi probabil că tot aşa mi se vor părea şi cei care vor urma, pe măsură ce voi creşte, şi, mai apoi, îmbătrâni. Da, nu am o problemă cu procesul îmbătrânirii- atâta vreme cât păstrăm un cert echilibru, un strop de plăcere, şi o firimitură de copilărie, totul va ieşi bine.

Mi se pare un pic precipitat să încerc un bilanţ al anului. Poate că nici nu ar trebui să încropesc unul, ci doar să fiu mulţumită că am fost sănătoasă, întreagă la trup şi la minte, am avut parte de momente bune, dar şi de momente grele (poate prea multe pentru puterile mele...), dar din care am putut trage învăţăminte.

În mod curios, anul ăsta nu trec printr-o "depresie" pre-aniversară, aşa cum s-a întâmplat în mai toţi anii precedenţi, însă cine ştie, poate că de data asta mă va lovi post factum. În schimb, de câteva săptămâni am tot început să număr zilele din calendar, să le spun celor din jur că au mai rămas "n" zile, să-mi tot cumpăr câte un lucruşor, profitând de faptul că mă pot prevala de ziua mea drept scuză.

Aşadar, au fost 362, dar au mai rămas doar 3 zile. Zile în care mi-aş dori să nu mă agit prea mult (deşi îmi pare chiar şi mie imposibil, dată fiind firea de Berbec feroce pe care o deţin), şi în care aş vrea să cântăresc unele lucruri asupra cărora nu aş vrea să intru cu îndoieli şi în cel de-al douazecişidoilea an.

Vouă, dragilor, să vă fie săptămâna ce vine uşoară, însorită şi zâmbăreaţă :)!

Insistenţă

2011-04-02T16:02:00.002+03:00

Sunt unele stări de spirit care nu pot fi multiplicate. Odată ce le-ai trăit, nu se mai pot repeta, oricât ai vrea, oricât ai bate din picioare precum un copil căruia i s-a pus pata pe o acadea.

Primăvara din urmă cu doi ani a fost o stare de spirit. O stare de spirit din aceea de nemultiplicat, exact aşa cum am scris mai sus. Probabil că o fi de vină astenia de primăvară, despre care v-am povestit săptămâna trecută şi în care cu greu cred chiar şi acum, cea care mă împinge să îmi tot amintesc acea primăvară. Dacă e să iau punctual tot ceea ce s-a întâmplat atunci, orice om normal ar spune că nu e nimic extraordinar şi irepetabil. Însă pentru mine a fost o perioadă-model, în care am simţit ideal, în care am respirat curat, în care m-am deschis exemplar, şi am evoluat. În privinţa evoluţiei, aş prefera să nu mă pronunţ, pentru că risc să devin hipersubiectivă.

În ultima vreme primăvara aceea îmi revine tot mai des în minte. Seara, înainte de culcare, am în gând apusurile ei, parfumul florilor de castan, şi mireasma prafului udat de ploaie. Aşa era atunci, sau poate că doar mi se părea. Poate că a fost o primăvară ca oricare alta, cine ştie? Cel mai rău e însă faptul că gândul la primăvara aceea îmi readuce un sentiment de vinovăţie teribil, despre care am crezut că a dispărut pentru totdeauna.

Da, mă simt chiar şi acum vinovată. Poate că primăvara aceea m-am iertat, poate că timpul a adus cu sine uitarea, însă eu nu mă pot absolvi de greşeală.

Poate că niciodată nu e prea târziu să ne întrebăm "Cum ar fi fost dacă...?".

Când să zic hop, am răcit din nou...

2011-03-27T22:42:00.003+03:00

Nici nu m-am pus bine pe picioare după ultima răceală (care a fost prin luna februarie), că joi am început să simt din nou minunatele simptome ale unui guturai de toată frumuseţea. Vineri răceala se instalase deja ca la ea acasă, deşi luasem pastile, ceaiuri, şi tot setul de arme contra ei. Gâtul m-a usturat cum n-am păţit niciodată până acum- atât de tare încât îmi dădeau lacrimile. Nasul a început sa curgă precum un furtun de grădină de-abia ieri, iar astăzi am consumat o rolă de prosoape de bucătărie.

Picăturile de nas şi pastilele mentolate sunt cei mai buni prieteni ai mei pe timp de noapte, iar zilele mi le îndulcesc cu medicamente ce se dizolvă în apă sau ceai- nu mai pot suferi pastilele. Astăzi am strănutat de zeci de ori, de l-am mirat şi pe Bubu, care stătea şi mă privea cu ochi mari şi curioşi de fiecare dată când scoteam astfel de sunete. Toate ca toate, însă cea care m-a doborât cu adevărat în aste două zile a fost tusea. Mă dor toţi muşchii abdominali, îmi simt toate coastele de parcă s-ar fi deplasat din locaşul lor normal, iar în timp ce tuşesc am impresia că mă aude tot oraşul.

Îngrozitor. Şi, totuşi, mâine e din nou luni- asta în caz că era cineva care nu aflase deja. Dacă mi-am dat cuvântul că voi duce la îndeplinire ceva, dacă am promis cuiva orice, vă anunţ de pe-acum că nu ştiu dacă voi fi în stare de ceva. Înţelegeţi un om care se hrăneşte de câteva zile doar cu medicamente, ceai de busuioc şi soc, papanaşi şi supă de pui de casă.

Săptămână cât mai uşoară şi cât mai însorită, dragilor!

Îi compătimesc pe funcţionarii din CJ şi Prefectura Braşov

2011-03-23T18:26:00.001+02:00

Astăzi, ca în fiecare zi de altfel, treceam pe lângă clădirea ce găzduieşte atât Instituţia Prefectului cât şi Consiliul Judeţean Braşov, şi mă gândeam că funcţionarii care îşi desfăşoară activitatea acolo ar trebui să primească spor dublu pentru stres. De ce? Păi cât de uşor poate fi să munceşti în fiecare zi cu aceleaşi fraze plictisitoare, visate şi aşternute pe hârtie de tata Căncescu într-o noapte, înregistrate şi difuzate la volum maxim la nesfârşit, de câteva luni încoace?

Braşoveni, jos Guvernul Boc-Băsescu-Scripcaru, jos PD-L...!!! În ritmul acesta, tata Căncescu îi va lua cât de curând locul lui Botorog, protestatarul-şef al urbei. Ah, că tot veni vorba despre el, s-a plictisit de protest, de căţărat prin copaci, i-au venit de hac dosarele penale, sau a dat colţul?

Astenie şi zăpadă de primăvară

2011-03-21T20:06:00.000+02:00

Niciodată nu am crezut în conceptul de "astenie de primăvară". Mereu am susţinut sus şi tare că primăvara nu îmi poate aduce ceva rău, cu atât mai puţin o stare din asta greu de definit, în care mai degrabă lâncezeşti decât faci cu adevărat ceva.

Asta până săptămâna trecută, în ziua nefastă în care au apărut primii nori grei de primăvară, pe care parcă i-am simţit apăsându-mă ca nişte saci plini cu nisip umed pe umeri. În ziua aceea pernele şi patul mi-au fost cei mai buni prieteni, şi parcă totul mă supără.

Au trecut deja câteva zile bune de când afară e tot înnorat, starea mi s-a mai ameliorat pe alocuri, însă tot fără poftă prea mare de viaţă mă simt. Ca şi cum nu ar fi de-ajuns, mă dor toate oasele, iar coloana, ale cărei dureri fac parte din rutina-mi zilnică, mă doare de parcă ar vrea să mă doboare din picioare.

Azi-dimineaţă, când m-am trezit şi am dat cu ochii de zăpadă, aproape că-mi venea să plâng. Noroc că până am luat micul dejun şi a trebuit să plec, se topise deja. Însă sus, pe munţi, mai e muuultă zapadă, şi veche, şi proaspătă, care parcă trimite înspre oraş un vânt rece, care-ţi pătrunde până în sufletul amăgit zilele trecute de soarele cald şi prietenos.

Dovada supremă că într-adevăr sufăr de astenie am primit-o însă acum o oră, când m-am răzgândit să mai ies, deşi eram gata îmbrăcată, machiată şi coafată. Habar nu am de ce, pur şi simplu, înainte de a-mi lua haina pe mine, am simţit că nu am puterea să ajung la destinaţie.

Maybe all we need sometimes is a break.

La ce sunt bune (de fapt) pistele de biciclete

2011-03-13T23:32:00.001+02:00

Auzeam la radio, săptămâna trecută, cum că Los Angeles-ul are în plan, ca în următorii 35 de ani, să amenajeze 2700 (!!!) de kilometri de pistă dedicată circulaţiei bicicletelor.

Pentru că noi şi-aşa suntem în pană (totală) de astfel de piste, şi pentru că ne lipsesc şi parcările, eu zic că, dacă am face doar piste, am ieşi mai câştigaţi.

De ce? Investim bani într-un singur obiectiv ce poate fi folosit şi pe post de parcare.

PS. În locul lui, intram cu maşina direct până la tejgheaua din magazin.

Cantina social(ă)-democrată

2011-03-04T23:27:00.001+02:00

Ia priviţi la indivizii din imaginile de mai jos, de la ziua de naştere a lui Nea Nelu, fost prezident:

Aşadar, de la micii cu muştar (bleah!) oferiţi de 1 Mai, pesedeii au ajuns să organizeze ospăţuri la restaurante de hotel. Partea bună e că micul se mânca prin parcurile din Bucureşti, unde iarba călcată în picioare e regenerabilă. Partea proastă e că omenia care se mănâncă (patronii localului trebuie să fie extrem de fericiţi...), nu se mai recâştigă niciodată.

PS. Că tot veni vorba de ospăţuri, mi se pare genial ceea ce am citit aici. Copios!!!

Pentru că e martie- Femeia, în ochii lui Noica

2011-03-04T10:30:00.001+02:00

Iată ce pasaj frumos am găsit aseară în Jurnalul filosofic al lui Constantin Noica:

După o jumătate de oră de convorbire, orice femeie din societate scoate din geantă pudriera ca să se refacă. Recunosc esenţa feminităţii într-un gest ca acesta. Dar şi tot ce e absurd în esenţa feminităţii. Căci femeia înţelege să se refacă aşa cum a fost. Ea nu-şi dă seama că a trecut un anumit timp, în care s-a întâmplat ceva; că a intrat şi ea într-un proces de devenire; că pe faţa ei trebuie să se citească umele acestei deveniri. Ea nu admite să treacă peste chipul ei umbra unei idei care se va fi rostit, sau să se înscrie undeva cuta unui adevăr. Nu; ea vrea să revină la chipul din faţa oglinzii, la masca adoptată odată pentru totdeauna. Ce-i pasă că falsifică astfel o întreagă devenire? Ea vrea să rămână aceeaşi.
Într- lume în care totul devine, ea crede că poate rămâne aceeaşi.

La sfârşit de iarnă

2011-02-28T22:26:00.000+02:00

Eh, aşa-i ca nu a fost chiar aşa de lungă cum am crezut? Nu a nins mult (deşi în ultimele zile se tot ţine de glume proaste, şi ninge de parcă ar vrea să ne îngroape în nămeţi), nu a fost cine ştie cât de frig (sau... mai bine să îi întrebăm pe cei de la Întorsura Buzăului), dar a avut un Crăciun frumos, şi zile cu soare zâmbăreţ.

A fost încă o iarnă. Mereu mă supăr pe la mijlocul toamnei, cand îmi dau seama că din nou va veni, cu frig, zăpadă şi gheaţă. La fiecare sfârşit de februarie îmi vine să sar în sus de fericire când mă gândesc că peste două-trei luni pot purta haine flu-flu, sandale şi pantaloni scurţi.

Perioada asta din an mă binedispune. Incep sa numar zilele din calendar, in vreme ce pe stradă miroase a ghiocei- încă de acum două săptămâni am văzut un domn cu câteva bucheţele în mână, săptămâna trecută i-am văzut scoţându-şi ochii de sub zăpadă într-o grădină a unui bloc vecin, iar în weekend am primit şi eu câţiva. Într-o zi am trecut pe lângă un castan care avea muguri ce de-abia aşteaptă căldura, ca să pleasnească în verde.

Am poftă de raze gălbui şi calde, de plimbări lungi şi dureri de călcâie de atâta mers pe jos, de locuri dragi din oraşul ăsta adorabil, pe care de-abia aştept să-l fotografiez înmugurind. Am poftă să calc prin rouă, să-mi sădesc grădina cu tot soiul de legume, şi să stau întinsă în iarba nouă de primăvară.

Trebuie să ne facem primăvara asta frumoasă! Şi, în loc de Mărţişor, pentru mâine vă invit să ascultaţi o bucăţică de primăvară straussiană :).

Nu mă cert, însă dau replica

2011-02-25T10:18:00.004+02:00

Manierele nu m-au lăsat niciodată să trântesc uşi. Nici la propriu, pentru că sunt o persoană care apreciază liniştea, nici la figurat, pentru că mi-a plăcut mereu ca, pe oriunde aş trece, să-mi las o portiţă deschisă şi loc de bună ziua. Însă buna creştere m-a învăţat să ies elegant dintr-o conjunctură în care, chiar şi subtil, mi se transmite că nu mai e nevoie de mine. Aşa am făcut şi în urmă cu câteva luni, atunci când am părăsit un anumit blog colectiv din Braşov.

Am fost sigură din primul moment că am făcut alegerea bună, iar timpul nu a făcut altceva decât să-mi confirme această credinţă. Nu am scris niciodată despre asta aici, însă nu pot permite ca unii şi alţii, învăţaţi doar să se bălăcărească (scuzaţi terminologia, însă cuvântul ,,ceartă" e mult prea soft în cazul de faţă) online, să calce cu bocancii plini de noroi în viaţa şi în opiniile mele. Oricum, am observat că, din vreme în vreme, atunci când le lipsesc subiectele, îşi găsesc/fabrică unele, în persoana mea, sau în braşov2u.ro. Nu mai zic ce fel de vieţuitoare folosesc astfel de tehnici, pentru că aş risca să mă transforme în balaur cu şapte capete, şi, în povestea asta numai balaur nu sunt.

Închei spunându-vă că, orice aţi face în viaţă, în orice domeniu, pro bono sau remunerat, să fugiţi de astfel de personaje cât vă ţin picioarele.

Fotografia - vedetă, plus alte precizări

2011-02-20T22:23:00.014+02:00

UPDATE: Replica mea, aici.

Ţin minte că am făcut-o cu telefonul, în timp ce îmi aeriseam spiritul într-o scurtă plimbare pe aleea de sub Tâmpa, în primăvara anului trecut.

N-o fi ea strălucită, însă atunci am folosit-o într-un articol, iar săptămâna trecută am văzut-o inclusă în tot soiul de articole, pe bloguri sau în ziare. Nu dau link-uri, pentru că nu am nicio intenţie de a le face trafic respectivilor.

Sunt şi eu oarecum curioasă... V-am dat eu voie să o folosiţi?

PS. Mai e o poză făcută tot de mine, la Operă, dacă nu mă înşel la un spectacol Traviata, pe care o văd folosită aproape săptămânal. Vă mai întreb o dată şi în privinţa aceleia, sau...? Nu dau link, din acelaşi motiv expus mai sus.
PS2. Dacă vreţi fotografii, angajaţi-vă fotograf, sau trimiteţi un om din echipa proprie. Ori... dacă stau şi mă gândesc mai bine, poate că unii au alergie la locuri gen Operă.
PS3. Ca să le fac un pustiu de bine celor care dau din gură de pomană în legătură cu Patinoarul Olimpic, poftiţi program cu publicul d-acilea!
PS4. Da, azi am fost irascibilă. M-am certat la cuţite cu cel puţin trei persoane.

Am răcit. Din nou.

2011-02-19T11:35:00.001+02:00

Mama ei de viaţă, cam aşa aş putea sintetiza tot ce simt şi cred acum.

Anul trecut, în octombrie, ca în fiecare an de altfel, m-am vaccinat, conştiincioasă, şi dornică să nu care cumva să captez virusuri care să mă pună lată în pat, cu febră, nas curs ca la robinet, şi amigdale plesninde. Nu ştiu cum se face, pentru că nu am păţit-o până acum, dar aşa, vaccinată şi mândră cum mi-s, la sfârşitul lui decembrie, am răcit. Urât de tot, pentru că m-a ţinut într-o tuse măgărească şi stare de apatie vreo două-trei săptămâni bune, în pofida faptului că mi-am burduşit ficatul cu tot soiul de pastile şi alte substanţe menite să îmi curme suferinţa. Săptămâna asta, am răcit din nou. Miercuri m-am trezit cu o stare generală deplorabilă, cu un sour throat de toată frumuseţea, şi cu nasul oarecum înfundat. Am început să iau pastile, iar. Joi aproape că am scăpat de senzaţia enervantă din gât, însă a început să-mi curgă nasul. Şi nu s-a mai oprit, nici măcar până azi. Nopţile mi-au devenit un fel de concert, în care orăcăi tuşind, strănut, şi cânt la trompetă suflându-mi nasul. O plăcere, ce să mai.

M-a întrebat maman ieri dacă intenţionez să mai răcesc de câteva ori până vine căldura. N-am ştiut ce să-i răspund. Mi-a fost frică să îi spun că nu, pentru că numai săptămâna asta am dat de n nesimţiţi, atât copii cât şi adulţi, care tuşeau în gura mare, fără niciun fel de batistă, ori, mă scuzaţi, îşi scuipau bronho-pneumonia pe stradă. (Bleah, mi s-a făcut şi scârbă deja.) Mi-a fost frică să-i spun că da, pentru că am pe cineva în familie care e răcit de vreo lună. Ceea ce pe mine m-ar extermina, atât din punct de vedere fizic- în sesiune m-am îngrăşat un kilogram, dar presimt că răceala asta îmi va da cel puţin două jos, din nou, cât şi din punct de vedere psihic. Nu mai rezist lucrurilor rele, căci oricât de mult aş încerca să nu le bag în seamă, parcă dinadins apar altele şi mai şi. Cel puţin săptămâna aceasta, parcă a fost concurs de lucruri deranjante în viaţa mea.

De săptămâna viitoare, vreau să încep disciplina. Ca şi cum n-aş fi destul de obsedată şi meticuloasă cu asta, m-am gândit eu că ar fi bine să (îmi) impun o militărie mai accentuată.

Dar, până atunci, mai e weekend-ul la mijloc. Astăzi stau şi privesc apăraia de afară, pentru că n-am chef să ies şi să îmi îngheţe picioarele prin udătura asta oribilă. Mâine sarbătoresc, de fapt, sărbătorim, ziua lui Luca. Împlineşte 5 ani, e băiat din ce în ce mai mare, aşa că trebuie să mâncăm tort şi să tragem o joacă bună.

Cât despre voi, orice planuri aţi avea, vă doresc să vă odihniţi, atât trupul cât şi mintea, să vă răsfăţaţi cu ceva bun pe care ar fi de preferat să îl pregătiţi la voi în bucătărie (eu am făcut deja aseară o ruladă cu mere şi scorţişoară), şi să citiţi măcar câteva pagini care să vă lumineze gândurile.

Înnebunesc. Mai am nevoie de un cap!

2011-02-17T10:00:00.000+02:00

Săptămâna asta mi-a pus capac. Şi s-a întâmplat exclusiv din vina mea, pentru că vreau prea mult de la mine. M-am învăţat (prost) să mă solicit la fel de mult ca un asin. Ca să nu zic chiar catâr.

Mâine ar trebui să se termine s(tr)esiunea, iar eu în loc să mă bucur, simt că înnebunesc. De nervi, din pricina faptului că nu mai pot acumula informaţii. De vreo două zile încoace, simt că mi s-a blocat creierul, că nu mai încape în el. Ştiu, e o aberaţie, în contextul în care nu ne folosim creierul nici măcar la capacitate de 5 % din ce ar putea el.

Dar, totuşi, mai am o tonă de materiale de citit, pe care le-am citit deja de n ori, dar din care nu am rămas cu nimic, o jumătate de Cod de Procedură Penală, şi o usturime în gât care mă scoate din sărite.

Vreau vacanţă. Vreau linişte. Vreau soare. Vreau o pereche de pantofi turcoise.

3 ani !

2011-02-15T20:18:00.002+02:00

Da, ieri, chiar ieri, locşorul ăsta colorat a împlinit trei ani. Cum s(tr)esiunea mi-a acaparat trei sferturi de viaţă de ceva vreme încoace, aseară n-am mai găsit energia necesară pentru a scrie despre asta, şi n-am vrut să scriu ceva doar aşa, de dragul de a o bifa.

Nu-mi pot da singură cu părerea, de-or fi mulţi, de-or fi puţini, probabil că voi aţi fi mai în măsură să-mi spuneţi. De v-aţi plictisit, de v-aţi regăsit ori v-aţi trezit surâzând pe-aici, vă rog să-mi daţi de ştire.

Până la anul vreau să mai gasesc motive pentru care viaţa poate fi fericită, pentru că ceea ce avem nu e niciodată îndeajuns. Şi ăsta nu e lucru rău, ba dimpotrivă, e vorba de autodepăşire.

Dacă e ceva ce încă îmi mai doresc de la blogul acesta e să mă lase în continuare să scriu tot ceea ce nu spun, din lipsa de timp, din lipsă de curaj (deşi rareori se întâmplă să-mi lipsească- ce-i în gusă şi-n căpuşă, clar!), să povestesc, să corectez, să... mă exprim, şi altfel decât o fac în mod curent.

Mai e nevoie să vă spun că vă mulţumesc că citiţi chiar acum rândurile astea, aşa cum aţi făcut de trei ani încoace? Mai bine vă invit să vă alegeţi câte o brioşă. Colorată, mai colorată decât viaţa:).

Bilet

2011-02-13T22:32:00.001+02:00

Zilele astea cred că se împlinesc trei săptămâni de când tot încerc să scriu. Să îţi scriu. Despre cum (încă) te caut.

Caut o poză, o melodie, un parfum, sau ceva, oricât de mic, care să-mi amintească de tine. Nu le mai găsesc, nu atâtea câte aş vrea, pentru că timpul a avut grijă să le ascundă. Pentru că nu a reuşit niciodată să le şteargă.

În aproape fiecare seară din săptămânile acestea trei mi-am amintit câte un loc sau câte un apus, din cele pe care nimeni şi nimic nu le va putea ascunde. Pentru că ele sunt încă acolo, şi le pot căuta oricând. Anul trecut am promis că voi merge să mai văd un apus acolo. Nu m-am putut ţine de cuvânt. Am avut norocul că a plouat cu găleata în amurgul acela de primăvară, altfel toţi trecătorii plimbăreţi m-ar fi putut admira cu rimelul curs în şiroaie negre, până la bărbie.

A trecut mult de când serile erau atât de frumoase încât a doua zi, când mă trezeam, credeam că totul fusese doar un vis.

AVSMFOSDM,

Oana.

M-aţi înnebuuunit!

2011-02-08T10:55:00.000+02:00

Românul are un talent deosebit de a transforma orice sărbătoare, fie ea tradiţională, fie împrumutată ca formă fără fond, în obsesie naţională. Crăciun, An Nou, Paşte, 1 Decembrie, 1 Mai, sărbători minuscule, trebuie sădite, răsădite, şi săpate în mintea fiecărui cetăţean al patriei, ca sa-l ducă pe acesta mai degrabă înspre nebunie, ori, dacă se găsesc pârghiile necesare, se dă liber de la stat, că si-aşa stăm nemaipomenit de bine cu economia şi munca.

În caz că n-aţi stiut (deşi e practic imposibil să nu aveţi deja capul împuiat pe tema asta), pe 14 e Velăntain's Dei, pe care o consider una din cele mai cretine sărbători împrumutate, alături de Thanksgiving şi Halloween. Nu de alta, dar explicaţi-mi şi mie de ce sărbătorim noi Thanksgiving? Americanii o sărbătoresc pentru a mulţumi pentru faptul că, la un moment dat în istoria lor, au avut ce pune pe masă. Noi o sărbătorim pentru că americanii o sărbătoresc- tot ce face americanul e cuvânt divin pentru noi, şi, desigur, ca să ne îndopăm cu roasted turkey. Curcan la cuptor, adică.

Trecând peste faptul că eu n-aş sărbători niciodată aceste zile nereprezentative atât pentru conştiinţa mea, personală, cât şi pentru a noastră, naţională, să dezbat un pic subiectul Velăntain's.

Pe scurt, îmi provoacă greaţă şi mâncărimi. Lato sensu, toate grămezile de proşti şi proaste care se "răsfaţă" reciproc cu tone de inimioare, fie ele de plastic, ciocolată sau pluş, nu-mi transmit nimic altceva decât limitarea mintală a acestora. Acum vreo trei ani, am primit "cadou" de Velăntain's o cutie de bomboane de ciocolată. Bomboanele ca bomboanele, dar cutia era în formă de inimioară, ceea ce mi-a produs o repulsie definitivă, atât faţă de sărbătoare, cât şi faţă de persoana care mi le oferise. Ah, şi de care nu mă lega nimic, ca să nu se înţeleagă altceva.

Buuun. Săptămâna trecută, primisem în poştă ofertele de la un cash&carry. Răsfoiesc una dintre reviste, apoi pe a doua, la a treia dau de Velăntain's Dei. Scris cu litere de-o şchioapă, cu roşu intens, cu muuulte inimioare scârboase, cu "n" cadouri sau jucărioare (nu spui de care!) pentru persoana aşa-zis iubită. Superb, ar fi numai bună de aprins focul la grătar.

La televizor, de vreo două săptămâni- a se lua în considerare faptul că mă uit la televizor doar la ştiri, şi pe alocuri la nişte emisiuni pe TV5, M6, travel&living şi Discovery- parcă aud doar tâmpenii legate de Velăntain's, ceea ce la un moment dat devine extrem de supărător şi enervant. Închid televizorul.

Pe internet, sau în diverse reviste, se fac planuri sau sugestii de Velăntain's.

Să spunem că toate cele enumerate mai sus ar fi dedicate plebei. Adică ăstora cu mijloace materiale medii, care îşi permit maxim o inimioară numai bună de dat în cap consoartei, plus un bilet la film sau o noapte în club. Nu de alta, dar pentru ca piţi să aibă cadrul perfect pentru destrabălare şi etalare de dotări corporale mai mult sau mai puţin plăcute ochiului.

Dar fiţi pe pace, pentru cei cu venituri peste medie, s-au inventat excursiile în afara ţării. Dacă îţi duci ţoapa la Veneţia sau la Praga e ca şi cum ai duce-o în rai. Toată lumea se va uita după voi, din pricina comportamentului e de wow! la orice îi iese în faţa ochilor. Plus că atunci când se va întoarce în ţară, va avea îndeajuns de multe poze de postat pe facebook, astfel încât toate duşmancele ei să o poată admira rozându-şi unghiile false de invidie.

Velăntain's plăcut, că pe mine deja m-au apucat iar nervii, şi s-ar putea să scriu mai multe, şi mai neplăcute.

Eu măcar am ocazia să-mi petrec Velăntain's printr-o metodă academică, mai precis printr-un examen la contracte civile. Ştiu că niciun duşman nu mă va invidia, dar, asta-i viaţa...

Dacă tot e alb şi ger...

2011-02-01T22:17:00.000+02:00

Cel mai frumos lucru pe care îl putem face pe frigul ăsta cumplit e o plimbare cu sania trasă de cal.

PS. Nu uitaţi acasă păturile, în straturi cât mai multe, şi ceaiul fierbinte sau vinul fiert cu scorţişoară, după gustul fiecăruia:)

Despre cei care nu merită titulatura de oameni

2011-01-25T20:11:00.002+02:00

Ca să vă creez o minimă idee despre dispoziţia mea, care nu era sub nicio formă una de primit musafiri, vă spun că în ultima săptămână a fost un haos generalizat în jurul meu, la care s-a adăugat şi boala cuiva din familie (nimeni extrem de apropiat, slavă Domnului, dar îndeajuns ca să răstoarne toată familia pe dos). În plus, mâine încep examenele, aşa că am fost într-o cursă continuă treburi-citit-treburi-citit.

După cum spuneam, ieri, cam pe când munceam de zor la nişte acte, şi când cautam ceva extrem de important, o sună pe maman la telefon o persoană, la care ţin, de ce să mint, şi care îi spune că are treabă la contabila care stă la două blocuri distanţă de mine. Ce era să-i zică- hai la noi!.

O poftim în casă... şi, când păşeşte în cameră, începe să ţipe: Ce-i cu ăsta aici?!?!?! Zic eu: S-a aşezat ca să doarmă... Aici?! Da, aici, are toată casă la dispoziţie, din moment ce ni l-am asumat ca membru al familiei!

Se referea desigur, la Bubu, motanul meu, care se aşezase galeş, încă dinainte de a veni ea, pe canapea, ca să doarmă. Nu are interdicţii pe nicăieri în casă, mai puţin în zonele unde şi-ar putea ascuţi ghearele pe tapiţeria mobilei. Ştiam că musafira nu suportă pisicile, ne-o mai aruncase în fată de nu-ştiu-câte ori, ba mai mult, specifică de fiecare dată că pisicile trebuie sa stea afară, nu în casă.

Când să cred ca a terminat cu aversa de cuvinte dispreţuitoare la adresa motanului, începe iar: Eu i-aş da două de-ar zbura de-aici! Nu i-am mai spus nimic, dar i-am oferit un scaun, ca nu cumva să se contamineze cu vreun fir de blană de pe canapea (nu că i-ar cădea lui Bubu, dar...)

Ok, poate tu i-ai da una, dar noi nu îi dăm. Îl considerăm un suflet ca noi, îl îngrijim (poate uneori excesiv de mult), e extrem de curat, nu face mizerie nici să-l rogi, e vaccinat periodic, deparazitat, spălat, tot periodic, la salonul pentru animale, e simţit şi inteligent, ştie chiar şi să salute persoanele care îi sunt simpatice, ne iubeşte şi ne consolează atunci când avem o zi proastă, fară ca sa ne întrebe insistent de ce suntem supăraţi, e harnic şi priceput la prins şoricei, cârtiţe, şi alte mici orătănii de prin grădină, şi, cel mai important, e al nostru, şi nu, nu a fost de la început, fiind abandonat de nişte oameni răi, care îl băteau, şi nu l-am schimba cu niciun altul din lume. Presupun că tocmai viaţa amară pe care a dus-o vreme de una an şi ceva l-a transformat în sufleţelul nobil care e acum.

Aş putea să continuu lista de motive pentru care îl iubim la nesfârşit, mai ales că m-am aprins acum, din pricina musafirei. Să ne înţelegem, animalul de casă al cuiva poate fi şi un hipopotam, şi un ponei, şi un papagal, poate fi splendid sau hidos. Am văzut, nu o dată, oameni care îşi plimbau câinele care rămăsese cu doar trei picioare, asta nefăcându-l nicidecum un paria pentru familia lui. Dar omul care îl îngrijeşte îl adoră, şi defilează cu el, animalul, de orice specie ar fi, orice varstă, look, sau sanătate. Tocmai asta nu îţi dă dreptul de a te isteriza într-o casă unde un om adăposteşte un animal. Gândeşte-te la numărul de animale care stau un stradă şi cerşesc o bucăţică de mâncare, ori un castron cu apă, în zilele toride de vară. Nu ai dreptul să te iei de animăluţul meu, nu ai dreptul să îmi spui unde să doarmă şi unde nu, nu ai dreptul nici măcar să îl ameninţi că îi dai una. Dacă tu eşti atât de imbecil încât să crezi că singura rasă care merită să trăiască pe Pământ este omul, e problema ta. N-ai decât să crezi că ai putea trăi doar printre oameni. Eu mă îndoiesc profund că ai putea. Atunci când oamenii ar deveni prea răi şi mai ingraţi decât ai putea duce, unde te-ai întoarce dacă nu ai avea animale? Am mai auzit oameni spunând că nu îşi imaginează cum ar fi viaţa cu un animal în casă. Le spun eu cum ar fi- superbă. Ar avea fiecare dimineaţă mai frumoasă, ar avea responsabilitatea unei alte vieţi înafara celei proprii, ar învăţa să împartă şi să iubească bucăţica de blaniţă sau puf însufleţită care s-ar cuibări în braţele lor seara, când vin obosiţi acasă.

Oamenii de felul acesta nu pot fi categorisiţi nici măcar ca fiind egoişti, şi nu pot fi niciodată schimbaţi. Sunt răi, nepăsători, exact genul vecinilor care se uită cruciş la tine când duci o pungă cu mâncare sau o sticlă cu apă maidanezilor din cartier. Şi, ce e mai rău, îşi învaţă copiii să fie la fel. Mereu aud oameni în toată firea spunându-le propriilor copii că pisicile zgârie, câinii muşcă, şi alte baliverne de genul.

În loc de încheiere, o să vă spun că animalele nu cunosc noţiunea de trădare. Poate că asta vă va da de gândit.

Reţetă- Salată de ton în straturi

2011-01-20T22:47:00.001+02:00

Pentru că de vreo două săptămâni mi-am pus în gând să vă împărtăşesc o reţetă fantastică, pe care am citit-o într-o revistă culinară şi pe care am încercat-o pentru masa de Sf. Ioan, şi pentru că Adi Hădean a făcut astăzi o propunere extrem de tentantă, mi-am făcut, în cele din urmă, timp ca să o scriu aici.

SALATĂ DE TON ÎN STRATURI

Ingrediente:

1 conservă de ton
4 ouă
2 mere
1 portocală
200g caşcaval
maioneză

Cum se prepară:

După ce sunt bine fierte, ouăle se taie în cubuleţe marunte. Se fărâmiţează tonul, portocala şi merele se taie cubuleţe (ar fi de preferat ca merele să le stropiţi cu suc de lămâie, ca să nu se oxideze), iar caşcavalul se dă pe răzătoare. Fiecare strat de ingrediente se unge cu maioneză (cea mai bună ar fi cea preparată în casă)- desi din experienţa mea, vă spun că e mai uşor să amestecaţi fiecare dintre ingrediente cu o linguriţă-două de maioneză, înainte de a le aranja în salată- şi se aranjează în ordine: jumătate din compoziţia de ton, apoi două dintre ouă, merele presărate cu puţin piper, două ouă, cealaltă jumătate din compoziţia de ton, portocala, şi deasupra, caşcavalul ras. Peste acesta, se mai pot adăuga câţiva bulgăraşi de maioneză.

Dacă e să mă întrebaţi pe mine, e reţeta perfectă pentru o cină de weekend, fie dacă aveţi câţiva invitaţi, fie doar dacă vreţi să vă răsfăţaţi papilele gustative cu ceva aparte.

Poftă bună!

(d)efecte

2011-01-17T23:29:00.000+02:00

Deşi nici nu a început oficial, s(tr)esiunea începe să mi se infiltreze prin toată fiinţa. Aşa se întâmplă de fiecare dată, şi aproape că uitasem cum e de astă vară. Deşi ştiu că nu are ce să mi se întâmple, că un pic de stres mă mai readuce cu picioarele pe pământ, că note mulţumitoare iau oricum, îmi cam place să las totul pe ultima mie de metri. Poate că e sete de adrenalină, sau poate inconştienţă. Habar n-am.

Cert e un lucru- până în momentul de faţă ştiu datele exacte a maximum două examene. În rest, mă las pradă suspansului şi sutelor de pagini pe care trebuie să le îngurgitez în perioada următoare.

Ceea ce mă îngrijorează e faptul că slăbesc destul de mult în sesiune şi habar nu am de ce, pentru că stresul mă îndeamnă să mănânc extrem de mult. Slăbitul de sesiune n-ar fi o problemă dacă vreme de două săptămâni n-aş fi fost într-atât de răcită încât am ajuns la 46 de kilograme. Toate fustele fug de pe mine (inclusiv cele modificate deja o dată la croitor), pantalonii vor arăta în curând ca cei ai hip-hopp-erilor, iar în bluze încap chiar de-ar fi mărimea XS.

În plus, vremea asta atât de frumoasă încât ai zice că mâine-poimâine vine primăvara (dacă stăm să ne gândim, n-ar mai fi chiar aşa de mult de aşteptat- o lună şi jumătate, calendaristic), încât numai poftă de stat în casă, cu o carte de 500 de pagini în braţe nu am.

De miercuri se zvoneşte că vine frigul, şi tare n-aş vrea. M-am obişnuit deja fără cizme şi haine prea groase.

Noapte bună, dragilor! Oricât de mult mi-ar displăcea, mâine nu-mi permit să stau degeaba, aşa că puţin somn n-ar strica.

De ziua Lui

2011-01-15T11:42:00.003+02:00

Cu mâine zilele-ţi adaogi...

Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.

Când unul trece, altul vine
În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El şi răsare undeva.

Se pare cum că alte valuri
Cobor mereu pe-acelaşi vad,
Se pare cum că-i altă toamnă,
Ci-n veci aceleaşi frunze cad.

Naintea nopţii noastre umblă
Crăiasa dulcii dimineţi;
Chiar moartea însăşi e-o părere
Şi un vistiernic de vieţi.

Din orice clipă trecătoare
Ăst adevăr îl înţeleg,
Că sprijină vecia-ntreagă
Şi-nvârte universu-ntreg.

De-aceea zboare anu-acesta
Şi se cufunde în trecut,
Tu ai ş-acum comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut.

Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi,
Având cu toate astea-n faţă
De-a purure ziua de azi.

Priveliştile sclipitoare,
Ce-n repezi şiruri se diştern,
Repaosă nestrămutate
Sub raza gândului etern.

( de Mihai Eminescu)

Guturai de Sf. Ioan

2011-01-06T21:21:00.000+02:00

Azi, când am fost sunată de nişte rude care voiau să vină în vizită, am minţit. Le-am spus nonşalant că niciun reprezentant al familiei nu e acasă. Sunt scorpie, ştiu.

Dar, după o zi în care am stat câteva ore să pun cap la cap o lucrare de Penal, am înghiţit alte şi alte pastile, am inhalat tot soiul de spray-uri, care mentolate, care usturătoare, şi mi-am simţit nasul precum o piele groasă de crocodil, musafirii erau singurul lucru care îmi mai lipsea.

Ştiţi deja, nu-mi plac musafirii, nu-mi plac cei care îţi apar la uşă doar pentru că n-au ce face ori ce mânca acasă, care nu ştiu să îşi dea pantofii jos, deşi tu le oferi papuci de casă, şi astfel îţi umplu pardoseala de lăbuţe cu noroi, zăpadă, şi alte mizerii ce se mai găsesc pe trotuarele patriei.

Totuşi, tind ca mâine, pentru că e ziua mea şi a lui papa, şi pentru că am pregătit nişte fursecuri cu stafide, nemaipomenit de pufoase şi vanilate (iar maman urmează să mai coacă o prăjitură-minune, cu cremă de brânză), să primesc câţiva oameni. Doar pe cei dragi, şi care nu mă irită. Tuşesc mult prea rău ca să zâmbesc forţat, şi inghit prea multe antibiotice ca să am chef de conversaţii de convenienţă.

Acum, cu permisiunea audienţei, mă retrag ca să caut haine pentru mâine dimineaţă. Iar vouă, Ionilor şi Ioanelor ce vă aruncaţi privirea pe aici, La Mulţi Ani!.

Salvarea

2011-01-03T21:17:00.000+02:00

Pe 31 decembrie anul trecut, m-am trezit cu amigdalele umflate (mă rog, mai umflate decât de obicei) şi cu o senzaţie detestabilă de răguşeală. Curios, pentru că sunt vaccinată, iar lichide reci nu beau nici măcar vara, d-apoi acum, în miez de iarnă (apropos, ce frumos şi rece ninge afară!). Am înghiţit pastile (de parcă nu mi-ar fi fost îndeajuns cele pentru migrene), am băut hectolitri de ceai fierbinte, şi am mâncat miere.

Din 1 ianuarie şi până astăzi mă tratez cu un secret vechi, de familie, moştenit de la strabunica mea maternă, care dă rezultate excelente. Culmea, astăzi toată lumea cu care m-am intâlnit era mai mult sau mai puţin răcită, tuşea, strănuta, îşi sufla nasul, ceea ce mi-a declanşat starea de ipohondrie. Nu că n-aş fi în alertă mereu, mai ales că îmi vine să-i strangulez pe toţi cei care îşi împrăştie microbii în preajma-mi, dar...

Că tot vorbirăm de stări, de azi-noapte (deh, insomniile...) mă încearcă o furie amestecată cu frustrare şi nelinişte. Toată ziua am avut chef de ceartă, însă m-am abţinut, ca să nu încep anul prost, şi m-am prefăcut binedispusă, ca să nu le stric şi altora ziua. Cum teatrul nu te salvează niciodată, acum, înspre seară, obosită şi cu ochii pe jumătate închişi, mă încerca aceeaşi nefericită stare, până când mi-a venit strălucita idee să îmi pregătesc un castronel de mere cu biscuiţi.

Nu ştiu cum, şi nici de ce, dar desertul ăsta îmi creşte serotonina şi mă face să mă simt mai copil decât mă simt de obicei. Mmmm.

Noapte bună, scumpii mei!

PS. Pentru că nu ne-am scris, respectiv citit în anul ce tocmai a început, vă mai doresc o dată bucurii, sănătate şi dorinţe devenite realitate, presărate de-a lungul tuturor lunilor ce îl alcătuiesc pe 2011!

Cu bune şi mai puţin bune, 2010

2010-12-30T22:28:00.000+02:00

Ştiţi ce mi-a plăcut cel mai mult la anul acesta? Look-ul lui- 2010. Sound-ul lui- douămiizece. Rotund. Perfect.

Cred că pentru niciunul din noi nu a fost perfect. Niciun an nu e perfect, pentru că vrem, nu vrem, se ivesc diverse aspecte care ne dau bătăi de cap şi ne lasă riduri pe frunte. Niciun an n-ar trebui să fie perfect, din simplul motiv că din imperfecţiune se naşte progresul.

,,Domnului" 2010 ar trebui să îi mulţumesc pentru momentele frumoase, pentru faptul că am fost sănătoasă, pentru vara lungă şi bronzul auriu, pentru oamenii pe care i-a alungat din viaţa mea (şi foarte bine a făcut!), pentru cei pe care i-a adus (la fel de bine a făcut, până la proba contrară), pentru reuşite, pentru inspiraţie (nu atât de multă în ultima perioadă), pentru clipele mai puţin uşoare, dar care s-au transformat în lecţii preţioase despre viaţă şi ale sale cotituri.

2010 a însemnat desparţire, redescoperire, prietenie, invidie, minune, învăţare, râset, plâns aproape deloc (ceea ce e foarte bine).

Nu vreau sub nicio formă să mă aliniez părerilor conform cărora 2011 va fi un an rău. Anii sunt aşa cum ni-i facem noi. Atâta vreme cât ne dorim să începem un an nou bun, sănătos şi voios, nu are cum altfel să fie.

Aşadar, cu aproximativ 26 de ore înainte de a-l încheia pe 2010, vă doresc un An Nou prosper, cu sănătate muuultă, cu putere de muncă şi chipuri zâmbitoare!

Curcubeu de Crăciun

2010-12-25T10:05:00.000+02:00

Da, acesta chiar e cel mai frumos cadou pe care Braşovul îl putea primi în prima dimineaţă de Crăciun.

3 zile de Crăciun

2010-12-24T23:25:00.000+02:00

După ce astă-seară am petrecut una dintre cele mai drăguţe şi de suflet seri de Ajun, în compania unor oameni care simt eu că mă iubesc mult, mult, mult de tot, şi pe care îi iubesc şi respect la infinit, nu puteam să nu trec şi pe aici, cu un gând frumos şi pentru voi.

Ca să nu mai lungim vorba, pentru că e târziu, şi mai toţi suntem obosiţi de atâtea pregătiri, cu burticile pline deja de sărmăluţe, cozonaci, şi tot ce vă mai place vouă, vă doresc să aveţi parte de un Crăciun frumos, petrecut în mijlocul familiei şi a prietenilor adevăraţi, cu un Moş care să vă îndeplinească cele mai ambiţioase dorinţe.

Ne întâlnim tot aici, peste o zi-două, când adunăm ceva frumos de povestit, şi fotografii frumoase de arătat!

Crăciun Fericit, dragii mei!

Românul şi convingerile naive

2010-12-22T10:59:00.000+02:00

Citind acest articol, constat că nu ne-am lepădat nici măcar acum, după doi ani buni de criză, de obiceiul de ne agăţa de te-miri-ce/cine, atunci când vine vorba de a ne rezolva problemele.

Profesorul meu de filosofie din liceu ne-a spus, la un moment dat, un lucru pe cât de simplu, pe-atât de veridic: în preajma unui test, e mai bine să înveţi decât să spui rugăciuni.

Raportându-mă la spusele dumnealui, găsesc că ieşirea din (orice fel de) criză poate fi posibilă doar prin (multă) muncă şi dăruire, prin iniţiativă şi colaborare. E drept, partea spirituală poate avea un oarecare rol în cadrul reuşitei, dar nu esenţial.

Părerea mea, de om adânc cufundat în aşa-zisa criză...

Rarisim, şi nici atunci

2010-12-21T16:07:00.002+02:00

Se întâmplă ca o dată, de două ori pe an, să mai am şi eu o zi proastă. Pardon, extrem de proastă. Şi în a cărei dimineaţă mă trezesc în nişte dureri cumplite, care nu mă lasă nici măcar să mă dau jos din pat, ca să înghit nişte pastile.

Eh, dintr-un astfel de motiv, astăzi am stat în pat până la 10 si un sfert, fapt pentru care am funcţionat aiurea toată ziua. Nu ştiu zău cum s-or fi simţind cei care dorm în mod curent până pe la 12-13.

Acum vreo 3 ore, am încercat să dorm un pic, pentru că eram obosită de atâta luptă cu durerea. Zis şi făcut- m-am instalat în pat, cu motanul alături, şi am încercat să adorm. De îndată ce am pus capul pe pernă, în faţa ferestrei au început să cânte trompete, tobe, şi alte acareturi de gen, şi au ţinut-o tot într-un cântat vreun sfert de oră. Apropos, cine le dă voie ăstora să umble pe străzi aiurea şi să deranjeze tot oraşul?!

Cu chiu, cu vai, termină de cântat. Răsuflu uşurată, mă afund în pernă. Nu trec 2 minute, vecinul de deasupra începe să mute mobila. Dacă n-ar întreprinde aceasta acţiune în fiecare zi, la orice oră, şi trântind-o şi dând-o de-a dura, n-aş fi comentat nimic. Am făcut mărunţel din buze, şi mi-am tras pătură până peste cap, de nu mult mai aveam până ce mă sufocam.

Reuşesc să adorm. Mă trezesc pe la 3, in ţipete, bubuieli, şi alte ţiuieli, numai bune pentru nervii mei sensibili de azi. Vecina de dedesubt vorbea, de fapt, urla la telefon de o puteam lejer auzi, iar ~~boul~~ vecinul de deasupra continua să mute mobila.

Nu există bucurie mai mare pentru mine decât să scap odată de blocul ăsta, şi de toţi cei care îl populează. Atunci, singurele surse de deranj vor fi trilurile de păsărele, concertele de talangă, şi latratul câinilor.

Parfum de Sărbători

2010-12-17T21:35:00.003+02:00

Regret, parcă, faptul că adineauri (fiind 8 şi ceva seara) am mâncat pe nerăsuflate un castron întreg de piftie. Făcută de maman, închegată de gerul de afară, şi cu multă cărniţă. Ah, ce bună a fost! Mâine manânc două castroane. Poate-poate mă îngraş vreun kilogram în toată vacanţa asta ce mă aşteaptă.

Da, de azi e vaaacanţă! Cu turţuri atârnaţi de corpurile de iluminat stradal, cu trafic infernal, accidente pe bulivar, copii cu bulgări în mâini, goana după cadouri de Crăciun, şi multă bucurie.

Da, şi anul ăsta îmi propun să mă bucur de Sărbători, să trăiesc minunea de trei zile a Crăciunului (aş prefera să o fac fiind musafir- am practicat anul trecut, şi am înţeles de ce unora le place la nebunie să fie musafiri), să mănânc cozonac cu lapte şi fursecuri pufoase, să stau cu Bubu lângă calorifer, ca două pisici ce suntem, să îmi încălzesc mâinile pe o cană cu ceai aromat şi fierbinte, să citesc în fiecare zi, să fac câte un lucru frumos pentru puţinii oameni pe care îi preţuiesc.

Ca să nu mai lungesc vorba, pentru că mi-e somn (deh, plimbările îndelungate prin zăpadă obosesc), vă anunţ că a mai rămas o singură săptămână (adicătelea 7 zile), până în seara de Ajun. Căutaţi cadouri, zâmbiţi-le celor dragi, puneţi-vă pe gătit bunătăţuri, dar aveţi grijă cum şi în ce cantitate le degustaţi, jucaţi-vă în zăpadă (da, până şi eu mă joc în zăpadă. Uneori.), şi decoraţi-vă casele frumos. Perioada asta ar trebui să binedispună pe toată lumea, indiferent de cât de multe probleme ori nemulţumiri ar avea. E prea mult dacă vă cer ca vreme de două săptămâni să uităm de tot ceea ce ne supără?

PS. Ca să vă puneţi la punct silueta, acum în prag de Sărbători, daţi mâine o fugă la patinoar, la Icefest 2, o petrecere unde până şi Moş Crăciun va sosi pe patine.

Dacă sunteţi prea liniştiţi...

2010-12-11T23:23:00.000+02:00

... am reţeta perfectă pentru a vă dezmorţi: gândiţi-vă la cadourile pe care trebuie să le cumpăraţi pentru toţi cei dragi. Niciunul la fel, dar totuşi egale în semnificaţie, simpatice, dar nu demne de uitat într-un dulap, şi cu o prezenţă îndeajuns de puternică, pentru ca ori de câte ori destinatarii cadourilor le vor vedea, să ştie de la cine le-au primit.

Asta am îndrăznit eu să fac în vreme ce încercam să adorm, şi am fost instantaneu în picioare, de parcă mi-ar fi fost aruncată o galeată cu apă rece în pat.

Până la data aşezării cadourilor sub braduţi, aka seara de Ajun, mai sunt 13 zile, timp suficient (încă) pentru evitarea aglomeraţiei (sau a sfarşitului lumii, aşa cum îmi place mie să îi spun), cât şi pentru căutarea inspiraţiei.

Spor la cadouri!:)

Ziua în care suntem cuminţi

2010-12-05T22:30:00.002+02:00

... sau cel puţin aşa ne place să ne lăudăm.

Şi, totuşi, nu înţeleg de ce trebuie să fie doar o singură zi pe an în care să fim cuminţi, şi o singură lună în an în care să fim mai buni, mai darnici şi mai toleranţi.

Mă rog, până vom găsi răspunsul acestei dileme, vă doresc ca mâine dimineaţă să găsiţi în ghetuţe tot ce v-aţi dorit de la Moş Nicolae (sau nu chiar tot, că apoi Moş Crăciun ce mai aduce în sac?!), să împărţiţi cu cei dragi din lucrurile mici şi dulci pe care vi le lasă alături de nuieluşă, şi să vă pregătiţi cu spor pentru Crăciun.

Da, au mai rămas doar 20 de zile.

PS. Mâine seară, Braşovul intră în rândul oraşelor care îl aşteaptă pe Moş Crăciun şi aprinde luminiţele de sărbătoare!

PS2. La Mulţi Ani, celor ce-şi serbează onomastica de Sf. Nicolae!

PS3. Săptămână uşoară, dragilor!

Alb. Şi nu mă supăr.

2010-12-04T23:17:00.000+02:00

Nici n-am cum... La felul în care se bucurau astăzi copiii, la scrâşnetul zăpezii sub bocănceii lor mici, şi la zecile de bulgări pe care îi aruncau pe te-miri-unde, nu pot decât să empatizez cu starea asta lejeră, de vacanţă, pe care o induce ninsoarea.

Acum, seara, când am intrat în dormitor, era o lumină gălbuie, odihnitoare, care, da, provenea de la zăpada de afară. Cu o farfuriuţă cu brioşe alături, şi o cană de lapte fierbinte, albul s-a transformat în ocazia perfectă de a scrie aici- poate că, odată cu zăpada, îmi revine şi inspiraţia.

În urmă cu vreo oră, în parc au apărut nişte oameni mari şi un copil. Copil care se distra alergând prin zăpadă ce îi ajungea aproape până la jumătatea picioruşelor lui scurte, şi care arunca bulgări în cei mari, care nu se supărau.

Avem nevoie de apucături copilăreşti. Mai ales mâine, ca să vină Moşul.

PS. Când am ieşit, am văzut doi copiii care se luptau să facă un om de zăpadă.

PS2. Cred că mâine, în loc să învăţ, îmi voi încălţa din nou moonboots-ii (a se citi picioarele de elefant), şi voi ieşi să surprind iarna. Nu se întâmplă mereu ca zăpada să îmbrace din prima atât de frumos toţi copacii.

PS3. În perioada asta sunt binedispusă. De ce? Pot cânta Rudolph the Red-nosed Reindeer şi alte cântecele simpatice fără ca lumea să se uite cruciş la mine:D.

Toamna. Sfârşit.

2010-11-30T19:59:00.004+02:00

S-a terminat cu cele mai călduroase cizme, un fular gros răsucit de câteva ori în jurul gâtului, mănuşi din piele căptuşite cu tricotaj din lână, şi cu băscuţa uitată acasă, toate pe un ger uscat, de care aproape toată lumea se plângea.

S-a terminat cu un nod dezlegat. Ştiam de câteva zile, mai precis din noaptea în care am dormit iepureşte, că se va întâmpla ceva urât. Şi da, azi m-am trezit cu surpriza la uşă. Dar m-am obişnuit deja- atunci când lucrurile par să prindă ceva viteză înspre bine, se impiedică de o pietricică.

Acum nimeni nu mai zambeşte. E o atmosferă mai apăsătoare decat durerea pe care o simt într-o coastă din partea stângă. Ca şi cum n-ar fi de-ajuns, a început să ningă. Timid, dar ninge. Speram că ne mai păsuieşte până de Crăciun- atunci o ninsoare are farmec. Acum doar blochează drumuri, încetineşte activităţi şi taie pofta de viaţă.

Toamna asta a început anost, rece şi ploios. Nu avea cum să se termine frumos.

Adieu. Bonsoir, cher hiver.

Vreau o seară aici

2010-11-24T11:32:00.001+02:00

Pentru că într-o seară, la o cafea, vorbeam cu nişte prieteni că avem chef sa plecăm într-un loc frumos, iată propunerea mea: Viena.

Am văzut-o de mai multe ori în straie de sărbătoare, cu oameni bucuroşi şi zâmbăreţi, cu miros de biscuiţi cu scorţişoară, castane coapte, globuri aurii şi mii de luminiţe strălucitoare, şi vă spun: nimic nu e mai frumos decât o seară petrecută pe străzile ei, în forfota aceea plăcută şi caldă (deşi afară e mai frig decât într-un congelator).

Mmmm, peste o lună va fi Ajunul Crăciunului. (Acesta a fost felul meu de a vă spune că e cazul să vă propuneţi să fiţi mai buni, să dăruiţi celor dragi momente scumpe, cadouri de suflet, şi zâmbete sincere. Adaug şi faptul că de-abia aştept să fredonez cântecele de sărbători, in vreme ce totul e învăluit de mirosul de portocale, cozonac de casă şi mâncare copioasă.).

Dragoste la prima vedere

2010-11-14T11:10:00.001+02:00

Să mai spună cineva ceva urât despre Vladimir.

Noiembrie în cardigan

2010-11-10T21:39:00.000+02:00

Cu cât e mai cald şi însorit afară, cu atât mai mult mă deprim cu gândul la iarna ce va urma.

Însă dacă există cineva care se bucură pur şi simplu de soare, fără a se gândi la nimic altceva, acela e lordul casei.

Politeţuri şi maniere. Episodul I - Micul dejun

2010-11-08T09:00:00.001+02:00

După cum am promis, astăzi vom pune în discuţie politeţea la micul dejun.

Tocmai pentru că e prima masă a zilei, şi uneori chiar singura ocazie a familiei de a mânca împreună, găsesc în asta o motivaţie puternică de a o face şi cât mai agreabilă, atât pentru noi, cât şi pe cei care ne sunt alături.

Pentru început, la micul dejun nu apăreţi aşa cum v-aţi ridicat dintre perne. Nu ciufuliţi, nu cu bigudiuri în cap, şi nici nespălat pe ochi. Acestea sunt primele semne ale unei lipse de respect profunde, chiar dacă vă găsiţi în sânul familiei, cu oameni care vă ştiu de-o viaţă.

Nu vă priviţi soţia/mama drept servitoare. Ajutati-o la pusul şi strânsul mesei. De asemenea, dacă plecaţi la serviciu/şcoală nu aşteptaţi după mamă/soţie să vă pună pachetul. Garantez că nu vă vor cădea gradele.

De îndată ce începeţi să mâncaţi, nu deschideţi ziarul. E o lipsă de politeţe la adresa comesenilor, precum şi ceva nociv pentru organism- este arhicunoscut faptul că nu e bine să vă îndreptaţi atenţia asupra altor activităţi (ziar, televizor, telefon, etc.) în timp ce mâncaţi.

Fiţi atenţi la sunetele pe care le produceţi în timp ce mâncaţi/beţi. Nu e nimic mai neplăcut ca la prima oră a dimineţii să-ţi auzi comeseanul plescăind, sorbind, ori amestecând isteric şi zgomotos ceaiul/cafeaua.

Odată ce aţi terminat micul dejun, şi aţi ajutat, dacă nu la spălatul veselei, măcar la strânsul acesteia, aruncaţi o privire în oglindă, mai ales dacă urmează să ieşiţi din casă, înspre şcoală/serviciu. Nu de puţine ori mi-a fost dat să întâlnesc oameni al căror meniu se putea lesne citi pe îmbrăcăminte.

Privind la rândurile de mai sus, un mic dejun care să imprime buna dispoziţie asupra tuturor celor care participă la el nu pare o corvoadă.
E, într-adevăr, aşa cum se spune- cea mai importantă masă a zilei, atât din punct de vedere al alimentaţiei (care trebuie să fie suficient de bine proporţionată şi asezonată, încât să avem energie suficientă pe parcursul orelor zilei), cât şi din punct de vedere al tipului de zi pe care ne-o prezice, bună sau rea, în funcţie de cum ne comportăm, atât noi, cât şi comesenii noştri.

Politeţuri şi maniere

2010-11-06T15:58:00.002+02:00

Moto: "Cea mai grea lecţie pentru un copil e să înveţe bunele maniere, fără ca să le poată observa vreodată."(Fred Astaire)

Pentru că am scris în repetate rânduri despre anumite manifestări ale semenilor noştri, nu tocmai plăcute, într-o seară în care nu puteam adormi, am avut ideea de a începe o mini-serie de articole pe blog care să contribuie la formarea unei conduite corecte în ceea ce priveşte manierele şi politeţea, în orice împrejurări ale vieţii, şi pentru oricine interesat în astfel de fineţuri.

Dacă tot e viaţa asta scurtă, măcar prin astfel de detalii merită să o facem mai frumoasă, şi să îi învăţăm şi pe cei din jurul nostru ceva, oricât de mic, care să îi facă mai valoroşi pentru societate.

Luni, în primul articol a mini-seriei, vom analiza micul-dejun. Vă întrebaţi probabil, deja, ce anume o fi de analizat la un banal mic-dejun. Eh, veţi vedea...

Intuiţia feminină

2010-11-02T22:34:00.001+02:00

Au fost seri în care am adormit cu greu din cauza ei. Şi totuşi, cel mai urât e atunci când îmi face un nod în juru-mi, care nu mă lasă să trăiesc liniştită până când nu mă lămuresc ce şi cum, dacă intuiţia mi-a dat sau nu greş. (Cel mai rău se dovedeşte a fi atunci când îmi caut confirmările cu lumânarea.)

Şi, în genere, nu dă greş, ceea ce pentru mine înseamnă un cuţit cu două tăişuri: după ce predicţiile se vor fi împlinit, îmi va fi ori bine, ori rău. Categoric bine, categoric rău. Nu am cale de mijloc.

Sunt zile în care mi-aş dori să nu o deţin.