Simplu, Oana

  Incet, incet, trece si toamna asta. Cu frunze colorate, care parca au rezistat mai mult ca niciodata in padure, in ciuda brumei si a inghetului de noapte. Chiar ieri ii spuneam cuiva ca, daca exista un lucru care sa imi placa cu adevarat la toamna, acela e faptul ca nicio frunza nu e la fel cu o alta. Eh, si ar mai fi crizantemele si brandusele, care imi sunt nespus de dragi.   De maine e noiembrie. Mai e doar o luna din toamna. Nu stiu de ce, dar mi se pare ca timpul a luat-o la galop anul asta. Parca ieri era 1 ianuarie, cu rezolutii de An Nou, cu piftie si sampanie. Urasc ca iar incepe agitatia de sarbatori. Sarbatorile ar trebui sa fie linistite, savurate si petrecute cu oameni dragi.   Singurul lucru care ma nemultumeste in ultima vreme e lipsa timpului- trebuie sa ma pun pe treaba cu lucrarea de licenta, trebuie sa merg si la cursuri, trebuie sa fac si ateliere creative, trebuie sa am timp sa ii ascult pe cei din jur. Imi pare tare rau pentru toate serile in care pic secerata

  M-am lămurit de multă vreme că locul ideal unde m-aş fi putut naşte nu e deloc aici, ci o ţară nu doar mai civilizată, ci şi cu o climă mult mai prietenoasă, de preferat cu un singur anotimp- vară.   Nici o săptămână nu a trecut de la marea schimbare meteorologică (pe nepusă masă şi total neinspirată), iar organismul meu a început să se deregleze total. Pe de-o parte îl înţeleg, e normal ca ,,săritura" de la 25 la 5 grade să nu îţi aducă nimic bun, pe de altă parte mă enervează cumplit lipsa de energie pe care o resimt din pricina zilelor ăstora gri şi mohorâte, în care nici nu îmi vine să mă uit pe fereastră dimineaţa, când mă trezesc.    Cu temperatura mă mai descurc, port deja circa 4 straturi de haine pe mine (încă nu am apucat să mă vaccinez antigripal, iar ipohondria din mine de-abia aşteaptă să îşi facă apariţia), însă cu umezeala asta nenorocită nu am cum să lupt. Oasele parcă îmi scârţâie şi mă dor, asta după ce trei-patru luni cât a fost cald şi secetă nici nu am simţ

    Joi şi vineri am zburdat sub soare, îmbrăcată în pantaloni scurţi, şi încălţată încă în sandale, parcă având un simţământ că voi fi nevoită să le uit în străfundul dulapului până peste vreo cinci luni. Instinctul nu m-a înşelat, căci peste noapte am trecut de la sandale la cizme, şi n-a fost deloc complicat: puţine grade în aer, miros de iarnă adevărată, ploaie mocănească amestecată cu fulgi de zăpadă mari, şi multă, multă umezeală.   De două zile nu am ieşit din casă. Mă simt şi-aşa rău privind doar vremea de afară. Nu vreau încă să o simt. Am fugit de ea pentru că mi-a permis weekend-ul, şi m-am refugiat în citit, zăbovit în faţa unei farfurii cu pandişpan cu struguri de Recaş, alintat motanul şi vorbit domol cu oameni scumpi.   Mâine e luni, iar ziua de luni nu îmi permite să mai fug. Cu cizme sau fără, mâine începe o nouă săptămână, şi tare poftă mi-e să îi demonstrez vremii ăsteia mofturoase că eu sunt mai puternică decât ea.    Dragilor, acum, că tot suntem aproape de mie

  Toată vara nu am reuşit să răspund unei dileme: cum reuşesc unii ca pe temperaturi de 30-40 de grade să umble încălţaţi (sunt mai mult încălţate decât încălţaţi...) cu cizme. De-ar fi vorba de cizme din piele naturală, cu perforaţii, aş mai înţelege, dar cizmele cu blană, pe care le porţi doar pe cea mai mare zăpadă, mă depăşesc total.   Acum, în octombrie, la circa 20 de grade, personajele sunt încălţate tot cu cizme. Aceleaşi cizme îmblănite, pe care le purtau şi în urmă cu vreo două luni, în plină caniculă.   Dat fiind faptul că eu nu găsesc fericire mai mare decât aceea că pot purta încă şi în octombrie sandale (nu am încălţat de la începutul verii pantofi!), mă întreb ce vor purta încălţatele în cizme îmblănite la iarnă? Sandale...?!  

    De-abia astăzi, după două luni în care s-a instalat un haos în tot ceea am trăit şi făcut, pot spune că sunt pe deplin liniştită şi mulţumită. Ar fi prea mult de povestit, şi nici nu mai are rost acum. La fel cum am spus în postarea trecută, nu există lucru pe care să nu îl putem îndeplini, şi pentru asta am simţit nevoia unei pauze.   Pauză care s-a lăsat aşteptată până azi, din lipsă de timp.    A fost prima zi în care am simţit şi savurat toamna. Am avut timp să ascult vântul foşnind frunzele uscate, am avut timp să ascult păsările care au mai rămas pe aici, am avut timp să stau de vorbă la o cafea cu oameni care îmi sunt dragi, şi de care într-o oarecare măsură îmi era dor. Am avut timp să îmi alint pisica adoptivă, am avut plăcerea culinară a unei saramuri de crap la grătar, a unor nuci proaspete, şi a unei căni de lapte provenit tocmai de la văcuţa din fotografia de mai sus. Am avut timp să stau în iarbă, la soare, dar şi să îmi strâng recolta din grădină, am avut timp să re