Simplu, Oana

  În ultimele săptămâni am avut un comportament care mi se pare copleşitor chiar şi mie. Sunt extrem de uşor de aprins, incisivă şi foarte certăreaţă. Mi-au căzut victime chiar şi persoane cu care nu aveam mai nimic de împărţit, dar care au avut ghinionul să se afle în preajma-mi exact când aveam nevoie să-mi vărs veninul.      Astăzi seară, după ce toată ziua am stat şi am bolit, parcă, în pat, ieşisem un pic din casă ca să rezolv nişte probleme cu nişte acte (bleah!), când am primit un telefon-supriză de la o nepoată dragă mie. Cea mai dragă dintre toţi. Ea şi familia ei veneau la Braşov. Rudele mele ieşene vin la Braşov. Da, ce nu v-am spus niciodată că sunt pe un sfert moldoveancă de la Iaşi? Ei bine, aflaţi acum. Într-o oră şi vreun sfert, chiar dacă am alergat prin oraş şi prin casă ca nebuna, ca să pregătim masa şi toate cele, am fost gata să întâmpin musafirii. Mi-au lipsit. Îmi lipsesc oamenii ăştia mult. Îmi lipsesc pentru că sunt buni şi calzi. Îmi lipsesc pentru că îmi pla

  Dragilor, tare aş fi vrut să ajung să vă scriu rândurile astea ceva mai devreme, ca să le puteţi citi în tihnă, însă în ultimele zile nici eu nu mai ştiu ce am făcut şi ce n-am făcut. Cu toată aglomeraţia de activităţi, însă, au fost plăcute, la fel cum sunt toate zilele premergătoare unei sărbători-minune, care ţine 3 zile.    Am copt cozonaci, aşa cum v-am povestit data trecută, am (re)făcut curaţenie, am pregătit decoraţiunile, m-am agitat cu felurile de mâncare şi prăjiturile pentru musafirii de mâine, ce să mai, am fost o casnică... sau aproape casnică.    Astăzi am colorat ouăle de Paşte, am pregătit un pandişpan, jumătate umplut cu rubarbă, jumătate cu prune conservate în zahăr, dar am avut timp să mă şi plimb. E tare frumos afară, dacă aţi avea şansa să ieşiţi să vă plimbaţi măcar jumătate de ceas, v-aţi încărca cu o tonă de energie, căci, după părerea mea, e prima zi de primăvară adevărată.    Cu ocazia aceasta, vă doresc să aveţi un Paşte luminos, un Iepuraş încărcat cu

  Nu ştiu de ce nu sunt lăsată să dorm. E o stare ciudată care nu mă lasă să mă odihnesc între pernele mele mari şi prietenoase, învelită până deasupra capului, şi să visez frumos. M-am trezit in urmă cu vreo oră, oarecum agitată, cu bătăi de inimă puternice, şi bineînţeles, cu nesomn. Am sub ochiul stâng un cearcăn mai pronunţat, care nu se repetă şi sub cel drept. Nu-i problemă, o să port ochelari de soare dacă voi ieşi azi. Spun " dacă voi ieşi", pentru că am în plan să cozonăcesc. Cu multă umplutură cu mac, cu nucă, cu coajă proaspat rasă de portocale, şi cu mireasma inconfundabilă şi la care nu cred că aş putea renunţa vreodată a cozonacului copt în casă.   Ce ziceam?  Ah, că insomnia e bună. Pentru că pot vedea cum stelele pleacă la culcare (sper ca măcar ele să poată dormi), cum Luna îmi luminează un colţ de cameră (cel mai dezordonat, din păcate...), pentru că, dacă deschid fereastra pot auzi întregul cor de păsări din cartier ţinându-şi recitalul. Ieri dimineaţă, c

  Ieri, în vreme ce mergeam înspre centrul oraşului, am zărit la un colţ de stradă o ambulanţă, al cărei echipaj, alcătuit din ş ofer şi medic, încerca să ţină pe picioare un om. Om care se ţinea cu mâinile de un stâlp pentru iluminat stradal, însă care se clatina din toate încheieturile, fiind mai mult pe jos decât în picioare. Alcoolic, desigur. Lângă alcoolic şi echipaj, mai era o femeie, pe care o bănuiesc că era soţia alcoolicului. N-avea nimic mai bun de făcut decât să râdă înfundat, şi să îi întrebe în mod cinic pe cei din echipajul ambulantei dacă nu scot targa. Medicul purta o mască pe faţă, probabil ca să nu fie doborât de aburii emanaţi de alcoolicul agăţat de stâlp.   Toate cele relatate mai sus au fost observate în decurs de câteva secunde, pentru că nu-mi stă în fire să mă opresc din drum ca să mă uit la te-miri-ce. Însă m-a indignat faptul că în ţară s-au închis zeci de spitale, cu ocazia atât de frumos intitulatei reformări a sistemului sanitar, în Braşov s-au mutat şi

  În orice situaţie, în orice lucru şi în orice altceva vreţi voi există un început. Un început plin de entuziasm, în care totul ţi se pare frumos, plin de poftă. Nimic nu-ţi scapă printre degete, deţii controlul şi învârţi de cârmă în stânga şi-n dreapta în vreme ce zâmbeşti cu încredere.   Problema e că orice început are o continuare. Sau, mă rog, aşa se presupune că ar trebui. Cel mai tare doare atunci când continuarea duce la pierderea entuziasmului,  şi la slăbirea încrederii.   Începutul nu dezamăgeşte niciodată, nu spune minciuni, şi nu dispare peste noapte.    Sunt zile în care mi-aş dori ca începuturile să persiste pentru totdeauna. Sunt zile în care aş vrea să învăţ cum se încropeşte o bună continuare.  

  Ieri, înainte de a mă duce la un curs, am avut zece minute libere. Pentru că m-am tot agitat zilele trecute gândindu-mă dacă nu cumva vântul-sperietoare a măturat orice urmă de floare de magnolie din parc, am mers să fac constatările la faţa locului: magnoliile sunt la locul lor, înflorite parţial, cu unele flori deja înnegrite de la ploaie/ninsoare.    În vreme ce am luat la pas câteva alei ale parcului, în căutare de flori prin copaci, am dat de câteva personaje care se uitau un pic cruciş la mine. E vreo problemă în a căuta primăvara? Voi tineţi-o pe-a voastră pesimistă cu frigul, cu revenirea iernii, eu măcar am respirat flori de primavară deja!     Magnolia mov din faţa Primăriei.    O altă magnolie. Albă, ce şade de-a dreapta Lupei Capitolina.   Narcise în soare.    Ceva îmi spune că magnolia asta înflorită momentan doar pe o ramură e cea mai bătrână dintre cele din Parcul Titulescu.   Copăcei cu flori roz, şi magnolia-veterană în fundal.  

  Eu nu. Mă consolează, totuşi, faptul că nu a nins de ziua mea.

  ... pentru tot setul ăsta de stări nebune şi neînţelese care mă încearcă de câteva zile. De fapt, de tot atâtea zile de când n-am mai ieşit cu adevărat din casă (ieri am avut doar o scurtă escapadă până la o vecină de bloc). Mi-e frică. Că aş putea să răcesc, că vântul ăsta turbat pe care NU îl mai suport mi-ar răstălmăci podoaba capilară în toate direcţiile, că m-ar apuca durerile de urechi, aşa cum a păţit maman ieri. Mi-e frică şi îmi vine să plâng când mă uit pe fereastră afară.   N-am mai văzut o vreme atât de potrivnică demult. Toate fenomenele astea- vânt, ploaie, ninsoare, bucăţele de gheaţă care se izbesc în geamuri- par confecţionate şi trimise înspre noi de un om deprimat, hotărât să-şi încheie toate socotelile cu soarele, primăvară şi viaţă. Mi-e tare milă de bietele frunzuliţe verde-crud care de-abia au plesnit din muguri, iar acum sunt biciuite nemilos de zăpadă. Mi-a rămas sufletul la magnoliile din Parcul Central, pe care, tot din cauza vremii, n-am mai apucat să le

  Azi-dimineaţă m-am trezit foarte devreme, pe la 6 şi un sfert cu aproximaţie, pentru că pe la 7 şi ceva trebuia să ajung în oraş cu ceva treburi, şi mai apoi să ajung şi la un curs. Când m-am uitat pe geam şi am văzut ploaia aceea gri şi udă, am zis ca aşa ceva nu se poate, cel puţin nu de ziua mea. Nu, nu, şi nu! Tocmai mie, care iubesc seninul şi soarele mai mult decât orice?   Cu chiu, cu vai, am găsit haine, am luat-o de o aripă şi pe maman , şi am pornit. Când am trecut pe lângă Parcul Central, mi-a venit ideea să caut cu privirea magnoliile- ştiam că în Bucureşti sunt înflorite de vreo săptămână şi jumătate, şi nu degeaba m-am iluzionat că, după ploaia asta care a mai curăţat oraşul, au înflorit şi la noi. Sunt atât de frumoase, de timid înflorite, încât au constituit prima surpriză frumoasă de ziua mea.   Gata cu florile de magnolie, pentru că nu de asta scriu acum. Scriu pentru că azi a fost pur şi simplu ziua mea . Ziua în care am zâmbit şi i-am pupat apăsat pe obrăjori pe

  Încep să cred că am dezvoltat o adevărată pasiune pentru cifra 3. Nu degeaba se spune că e mistică- miracolele ţin 3 zile (în cazul meu, miracolul care ţine doar trei zile, dar e şi cel mai frumos şi cel  mai aproape de sufletul meu e Crăciunul), anul acesta, în februarie, locşorul asta a împlinit 3 ani, ani a căror trecere, cu bune şi mai puţin bune, se poate lesne vedea în arhiva din bara din dreapta. Acum cifra 3 e legată de aniversarea mea, până la care au mai rămas, da, chiar trei zile.   Anul ăsta, al douăzecişiunulea din viaţă, mi s-a părut destul de scurt, şi probabil că tot aşa mi se vor părea şi cei care vor urma, pe măsură ce voi creşte, şi, mai apoi, îmbătrâni. Da, nu am o problemă cu procesul îmbătrânirii- atâta vreme cât păstrăm un cert echilibru, un strop de plăcere, şi o firimitură de copilărie, totul va ieşi bine.   Mi se pare un pic precipitat să încerc un bilanţ al anului. Poate că nici nu ar trebui să încropesc unul, ci doar să fiu mulţumită că am fost sănătoasă,

  Sunt unele stări de spirit care nu pot fi multiplicate. Odată ce le-ai trăit, nu se mai pot repeta, oricât ai vrea, oricât ai bate din picioare precum un copil căruia i s-a pus pata pe o acadea.   Primăvara din urmă cu doi ani a fost o stare de spirit. O stare de spirit din aceea de nemultiplicat, exact aşa cum am scris mai sus. Probabil că o fi de vină astenia de primăvară, despre care v-am povestit săptămâna trecută şi în care cu greu cred chiar şi acum, cea care mă împinge să îmi tot amintesc acea primăvară. Dacă e să iau punctual tot ceea ce s-a întâmplat atunci, orice om normal ar spune că nu e nimic extraordinar şi irepetabil. Însă pentru mine a fost o perioadă-model, în care am simţit ideal, în care am respirat curat, în care m-am deschis exemplar, şi am evoluat. În privinţa evoluţiei, aş prefera să nu mă pronunţ, pentru că risc să devin hipersubiectivă.    În ultima vreme primăvara aceea îmi revine tot mai des în minte. Seara, înainte de culcare, am în gând apusurile ei, pa