Simplu, Oana

Mă tot uit în calendar şi tot nu prea-mi vine-a crede că au trecut 5(!!!) luni din anul ăsta. Nu ştiu dacă vouă vi s-a părut puţin, rapid, mult, ori lent, cert e că, pe de-o parte, mie mi-a convenit. Oricum mi se întâmplă doar lucruri rele, şi n-are rost să-mi doresc să le prelungesc. E mai bine că trec (duce-s-ar unde s-or duce...). Pe de-altă parte, tocmai ceea discutam joi seară- a trecut 1 an de facultate. Mai e sesiunea, dar mă refer strict la an ca unitate temporală. Pe vremea liceului ( vorbesc deja ca şi cum ar fi trecut cel putin 100 de ani de-atunci ), în prostia noastră, ne doream ca zilele să treacă mai repede, să scăpăm de ceea ce consideram noi pe-atunci ca fiind stresul vieţii noastre. Ni se părea că totul trece prea lent şi eram veşnic nemulţumiţi. Asta până în ultimele luni, când totul a fost atât de plângăcios, frumos, şi zâmbicios în aceeaşi măsură, încât nu ne mai ajungeau orele. Acum am rămas cu dorul. Şi cu pofta să mai gustăm din atmosfera aceea măcar o dat

... wanna see rain as the perfect stage for singiiiin' aaand danciiin'...?

Deşi pare că eu mă ocup cu fotografiatul activităţilor din jur, ieri am spălat pentru prima oară în 20 de ani nişte felii de carne. Sunt exemplul viu al faptului că pentru toate există un început. Focul pentru grătar e pregătit deja. Relaxare şi poze. Oamenii cu cap fac grătar în aer liber joia. Restul aşteaptă weekend-ul, când şi-aşa se strică vremea. Băieţii munceşte , Oana stă şi priveşte. Un tango în faţa grătarului încins. Când ţiganului îi e foame, cântă. Când le e foame fetilor , dansează. După mirosul de carne, se cuvine şi un pic de miros de istorie. Cei trei (viitori magistraţi) roşii. PisY & PissY. Gata, o ultimă poză, că mai sunt şi alte locuri frumoase. Cum ar fi: Cheile Râşnoavei. Cu un nor pufos drept glazură. Zgomot de apă rece, tulbure, de munte, în fundal. Vânt. Coafurile rezistă. Înapoi acasă. Îl fac şi pe Blacky vedetă, că-i un scump şi merită. Astea chiar sunt ultimele poze! Îmbarcarea către Braşov. Fără nicio tragere de inim

Asta e ceea ce a urmat după episodul cu aruncatul la ţintă în Constantina Diţă Tomescu. Nu prea mă agit eu cu sportul, în general, dar nu pot să nu mă enervez când văd cum " spuma " societăţii tratează nişte oameni care muncesc cu adevărat. Cărora nu le-au picat banii şi vilele din cer, şi nici nu îşi pierd viaţa lâncezind prin cluburi şi cafenele. Să nu ne mire, dacă în câţiva ani, toti aceşti sportivi ne vor părăsi, şi vor participa la Olimpiade şi alte competiţii importante în loturile altor ţări. Care au învăţat de mici respectul. Mintea mea nu-şi poate închipui o Americă batjocorindu-l pe Phelps, şi nici o Elveţie care să arunce cu doze de bere după Federer.

Iniţial n-am vrut să scriu nimic azi. Dar mi-am amintit că acesta e menit să fie postul cu numărul 300 . Da, mă mir şi eu, şi vă las şi pe voi să vă miraţi. Blogul ăsta se numără printre puţinele lucruri cu care îmi mai place să-mi ocup timpul liber. Vă mulţumesc, vouă, celor care vă chinuiţi ochii, citindu-mi posturile m u l t i c o l o r e. În rest, râdem, glumim, dar scroafa încă şade moartă în coteţ (nu-s prea sigură la ora asta care e expresia corectă, dar nici că-mi pasă) .

Am simţit eu, încă de ieri, ceva mişcări pregătitoare de nuntă, la mine în bloc. La parter mai exact, chiar la " doamna " vecină de care vă povesteam cu patos aici . Cu ramuri de brad masacrate, cu baloane multicolore (ca la serbările de grădiniţă), cu musafiri veniţi de prin cine ştie ce cătune. Nimic interesant, oricum. Dar am promis, totuşi, că de voi fi deranjată azi de dimineaţă, cu noaptea-n cap, din cauza nuntaşilor, chem poliţia. Nu mă interesează că sunt manifestări la care au sau n-au dreptul, eu ştiu doar că e duminică şi că e ziua din săptămână în care mă răsfăţ şi-mi permit să fiu o leneşă, fără mustrări de conştiinţă şi fără să aştept să-mi sune telefonul deşteptarea. Buuun. Azi dimineaţă, cu greu fac ochi pe la 9 fără câteva minute, probabil şi din cauza stării de sac pe care am avut-o ieri, n-apuc nici măcar să-mi fac cafeaua, că mama deja mă-mbie cu micul dejun. Treacă de la mine, mănânc, iar cafeaua o beau după-amiază (de-abia reduc cantitatea zilnică).

Într-o oarecare măsură, am reuşit să fac ceea ce mi-am propus la începutul săptămânii, adică să mă liniştesc un pic. Şi, m-am liniştit într-atât, incât nu mai sunt eu. Dorm până la 9 (!?), ies din pijamale pe la 11, iar cafeaua nu mai are niciun efect de trezire a simţurilor. Ba mai mult, m-am plimbat, am luat aer curat, am avut cele mai simpatice companii, şi am râs mult. Parcă uitasem şi cum e să râd. Plus că mi s-au întâmplat şi unele lucruri bune. Era grav. Sper să nu mai revin la starea aia, chiar dacă acum sunt un pic mai aeriană. Mă adun eu cumva- începe sesiunea peste 3 săptămâni, deci trebuie. Ca în fiecare weekend, de câteva săptămâni încoace, vremea s-a stricat. No sun means no suntan (I'm afraid it's already becoming an obsession!) . De câteva luni tot văd sau citesc reportaje despre Rezervaţia de Zimbri de la Vama Buzăului. Plus că acum e şi un zimbruţ mic pe-acolo. Cred că mă voi ocupa cu un drum până acolo. Asta dacă nu adorm în următoarea oră. Nu mai

Although my t-shirt's summery shiny pink, there's still snow up there, on the moutain peaks. P.S. Papuceii mei cei noi meritau să apară şi ei in poză:(

De câteva zile încoace, am intrat într-o stare de moleşeală cum rar se întâlneşte la mine. De obicei sunt prea agitată ca să mai am timp şi de odihnă. Dar acum n-am chef decât de somn, care se prelungeşte, în fiecare dimineaţă, până înspre ora 9. E ceva, dacă luăm în considerare ceasul meu biologic ce până acum suna isteric de pe la 7, 7 şi ceva. Am zis moleşeală. Acum zic şi dureri de cap. În fiecare zi, cu începere de la ora 21. Cel mai rau e că nu trec cu niciun fel de pastile, ci doar cu somn. Iar eu nu pot dormi cu începere de la 9 seara, pentru că risc ca pe la 2 a.m. să patrulez prin casă. Am zis moleşeală. Acum zic şi lipsă de chef. N-am mai dat pe-aici de vineri. Nu găsesc nimic îndeajuns de demn pentru a-mi răci gura. Nu ştiu dacă doar mie mi s-a părut, dar luna mai a trecut teribil de repede. Parcă mai ieri patria sărbătorea 1 Mai proletar. Azi, am trecut deja de jumătatea lunii. Vreau linişte. Măcar săptămâna asta.

Nu rareori se întâmplă să mă simt ca în weekend în timpul zilelor de lucru. Aşa s-a întamplat şi azi, deşi nimic din ceea ce s-a petrecut zilele trecute nu prefigura o astfel de schimbare în bine. O mică parte, dar cea mai plăcută a zilei, o veţi putea observa în pozele de mai jos. În rest, ne-am dat în leagăn, am cules flori de castan, şi am băut apă "de Braşov". Deşi nimeni nu mă va crede vreodată, a trecut aproape un an de când n-am mai dat pe sub Tâmpa . Mi-a făcut bine să revăd oraşul de acolo. E parcă mai frumos. Şi nici organismul nu-ţi mai e invadat de noxe. Am observat că nu sunt singura care s-a simţit în weekend. Activităţile desfăşurate azi, pe terenurile de tenis de la Olimpia, demonstrează că, atâta vreme cât ne dorim asta, putem simţi energia proaspătă a primăverii curgându-ne prin vene în fiecare zi. Cum ar spune Ralu, atât am pregătit . Dar mai e un weekend întreg în faţă. Sper ca prin postul ăsta să vă trezesc pofta de ieşit la soare. Oriunde. Chiar

Nu mai ştiu când, şi nici cu cine, vorbeam că m-aş muta într-o ţară în care să fie doar vară. Azi, m-aş muta în orice altă ţară, fie ea şi din Lumea a enşpea . Încetul cu încetul ajung la concluzia că până şi pe Lună ar fi mai bine decât aici. M-am săturat. Nici nu mai ţin minte de când am început să zic asta aproape zilnic. De când toate s-au împiedicat de o pietricică, şi au început să se ducă de-a berbeleacul, părând că nu mai pot fi oprite. M-am săturat să mi se strice până şi zilele pe care le consideram perfecte, în multitudinea celor infecte. M-am săturat de oameni îmbufnaţi şi isterici. Dacă te-ai trezit cu faţa la cearşaf, nu ieşi din casă- eu aşa fac. Nu vreau şi n-am vrut niciodată să stric ziua nimănui. Dacă eu ar trebui să fiu isterică, pentru toate câte mi se-ntampla, şi nu-s puţine deloc, ar însemna să nu mai văd pe nimeni, niciodată, în faţa ochilor. Dar nu. Eu n-am voie să plang. N-am voie să ţip, şi mai ales să mă deprim. Au alţii grijă să fie deprimaţi şi pentru mi

...ci mi-e doar poftă de un răsărit. Şi de-o plimbare pe faleză, fie în liniştea dimineţii, fie pe-nserat, când Luna răsare, iar vapoarele se zăresc în larg. Când simţi mirosul sării pătrunzându-ţi nările, iar valurile lovesc nisipul, răcindu-l de fierbinţeala de peste zi. Când deja aştepţi următorul răsărit, ştiind că va fi mereu mai frumos decât cel ce tocmai a dat naştere Soarelui. *Post realizat cu sprijinul tatălui meu. (Did I manage to sound serious?)

Am ales poza asta pentru că personajele ce apar în ea sunt mai mult decât relevante: romantic Bia, Victorian Oana, faboulous Ralu, hippie Dude Dan, and Elizabethan Tania. A trecut deja 1 an. Mai sunt 9. Miss ya!

Mi-e rău. Nu, nu mă doare nimic, poate doar capul, aşa un pic, cât să simt că incă îl mai port pe umeri. E un rău din acela apăsător, corespondent al unei frici. M-am trezit cu noduri în stomac şi peste tot chiar de dimineaţă, pentru că de deşi am dormit aproape neîntoarsă, somnul m-a chinuit cu nişte vise nu tocmai plăcute. De fapt, nu-mi convin persoanele care apăreau în vis. Mă chinuiam şi în vis să scap de ele, să nu le văd faţa urată, să nu le ascult cuvintele, să nu fiu nevoită să stau cu ele. Noroc cu telefonul care a sunat, căci cine ştie câte minute somnoroase mă mai agitam. Când m-am ridicat, am lăsat în urmă un pat răvăşit, cum rareori se întâmplă. De fapt, perfecţiunea aşternuturilor de pat am moştenit-o de la bunicul meu matern. Am multe chestii împrumutate de la el, dar asta e cea de care mă lovesc cu ocazia fiecărui somn. Culmea, ieri după-amiază, vizionam un documentar despre somn. Despre somn şi vise, de fapt. Pe lângă faptul că nu putem trai fără a dormi, căci cr

Ieri seară am renunţat la ritualul ce-l urmez de vreo lună încoace. Adică pregătirea de plajă, cu îndesarea de pantaloni scurţi şi tricouri în bagaj. După ce weekend-urile din ultima vreme au fost nişte fiasco -uri în ceea ce priveşte vremea, am decis ca zilele astea să nu mă deplasez nicăieri. Stau şi vegetez în Braşov. Nu ştiu dacă e neapărat lene, pentru că săptămâna asta am fost mai activă ca niciodată, dacă nu la altceva, măcar în privinţa mişcării. În dimineaţa asta vreau răsfăţ, nu de alta, dar ieri am fost în picioare de la 6 dimineaţa şi până după miezul nopţii. Cum pe la ora asta îmi tună cele mai năstruşnice idei, mă gândeam ce-ar fi dacă plafoanele blocurilor s-ar transforma în terase? Nu terase cu flori sau grătare pentru locatarii gospodari , dar mi-ar plăcea să fie amenajate în aşa fel încât, dacă muşchiul meu vrea , să îmi pot aşeza un şezlong, şi să mă prăjesc la soare. Ar fi cea mai la îndemână modalitate- e aproape de casă, nu te vede nimeni (înafară de vecinii

Să fi fost februarie, cred, când m-a apucat pe mine obsesia cu renunţatul la maşinării. Şi am zis că de la 1 martie vine primăvara, iar eu, atleta grupului , o să rup străzile Braşovului şi o să-mi tocesc pantofii dă firmă prin asfaltul prinţului Butuza . Cine-a zis că socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg , mare savant a fost. La 1 martie n-a venit nici primăvara, cu vibrările ei de violet ; nici soarele, nici asfaltul nu era prea uscat, unde mai pui că purtam încă cizme. Mirifice enşpe perechi de cizme, pe care acum nu vreau să le mai văd în faţa ochilor- fashion, fashion , dar mi-au ajuns până peste cap cele 4 luni în care le-am purtat. Ăăăh, nu vorbeam despre cizme, în orice caz. În martie n-a ţinut gluma. La sfârşitul lui martie am zis că de la 1 aprilie s-a zis cu maşinăriile. Că voi deveni o protectoare înrăită a mediului înconjurător. Mă rog, măcar în zilele lucrătoare ale săptămânii, căci în weekend, în cazul deplasărilor pe distanţe lungi e nevoie de maşin

N-o să scriu despre 1 Mai proletar. N-o să scriu despre masele plebei ce s-au îndreptat sub formă de buluc înspre mare sau munte, petrecându-şi trei sferturi din aşa-zisa mini-vacanţă pe drum, înjurând şi pogorând sfinţi şi mucenici din Ceruri. Nici despre pomana pe care au făcut-o unele partide, în Bucureşti, ori chiar în Braşov. Sau despre românaşii a căror comportamente primitive i-au împins să se înghesuie pentru nişte mici, cel mai probabil expiraţi şi de culoare verde, şi cărora puţin le mai lipsea să se şi înjunghie sau căsăpească de dragul folosirii renumitelor tichete primite de la partid. Noroc cu venirea ploii, care a preîntâmpinat producerea unui masacru în tocmai Parcul Izvor. Nici despre minunaţii tineri ai patriei care zăceau beţi, drogaţi, sau Dumnezeu mai ştie cum, prin splendida Vamă Veche; nici despre cocalarii automobilişti cu ale lor pitzipoance de plastic, ce se călcau pe picioare la intrarea în Banbu Mamaia . N-o să scriu nici despre programele absolut fabuloa